În debutul binecunoscutului roman Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, ciobanul Nichifor Lipan povestește o legendă despre împărțirea de către Dumnezeu, la începutul lumii, a darurilor către popoare. Românii au întârziat la înfățișarea înaintea Preasfântului și, întrebați de motiv, au răspuns că au venit cu oile și asinii. „Umblăm domol, suim poteci oable și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte, tăcem, și dau zvon numai tălăncile. Iar așezările nevestelor și pruncilor ne sunt locuri strâmte între stânci de piatră…”. Fiindcă darurile importante fuseseră deja împărțite vecinilor, Dumnezeu i-a blagoslovit atunci „cu o inimă ușoară, ca să vă bucurați cu al vostru” și i-a făcut să li se pară toate bune, să primească în ospeție pe cei cu inima bună și să aibă femei frumoase și iubite.

Deși e doar o poveste fără vreun temei istoric ori teologic, legenda ciobanului din munții Moldovei oglindește cum nu se poate mai bine sufletul românului cu calitățile și defectele lui, deopotrivă. Greutăților zilei el le răspunde prin a face haz de necaz, amână adesea rezolvarea urgențelor și, în ciuda norilor grei, nu își pierde pentru multă vreme voia bună. În treacăt fie spus, aflat în inspecție la unul dintre lagărele germane de prizonieri din Primul Război Mondial, un emisar internațional îi caracteriza pe românii găsiți acolo prin contagioasa lor voie bună, în ciuda marilor lipsuri. Iar dacă în greutăți ei se manifestă astfel, cu atât mai mult în vreme de sărbătoare.

Deloc întâmplător, ortodocșii români fac la sărbătoarea Cuvioasei Parascheva și la cea a Sfântului Dimitrie cel Nou cele mai mari pelerinaje ale lor. În acest ceas de octombrie s-a încheiat deja sezonul recoltelor și e vreme de tihnă și de îngrijire a sufletului. Însă nu doar de aceea cei doi cuvioși născuți la sud de Dunăre au devenit cei mai îndrăgiți sfinți ai românilor, la moaștele cărora vin cu drag și evlavie zeci și sute de mii de credincioși și credincioase. Îi atrag aici doi sfinți smeriți, cu inimă binevoitoare ca a lor.

Atât pelerina și pustnica Parascheva, cât și păstorul milostiv Dimitrie au trecut prin istorie fără a face vâlvă. Au locuit printre oamenii vremurilor lor în taină, trăindu-și credința cu mare cucernicie față de Dumnezeu și respect pentru semeni, precum și pentru întreaga făptură. În plus, s-au mutat la cele cerești tot incognito. Însă smerenia și simplitatea nu corespund unei veșnicii marcate de același anonimat. Sfințenia Cuvioasei Parascheva nu a putut sta laolaltă cu putreziciunea și păcatul, astfel fiindu-i descoperite cinstitele moaște care, de atunci, au fost venerate cu mare evlavie de toate popoarele din Balcani. În mod similar, sfințenia noului Dimitrie nu a rămas ascunsă sub lespezile și prundișul de pe malul Lomului, ci s-a făcut cunoscută tuturor vindecând o copilă stăpânită de un duh necurat. Iar de atunci, moaștele lui au fost păstrate ca o comoară, mai întâi în satul natal Basarabov, pentru ca din 1774 să primească o cinste și mai mare, voievodală. Iar acum, pe dealul Patriarhiei din capitala noastră, numeroși pelerini vin să-l roage ca să mijlocească pentru ei milostivirea Bunului Dumnezeu.

Asemenea acestor sfinți, românii nu s-au remarcat în istorie făcând multă vâlvă. Nu au cucerit țări și nu au clădit imperii. Ba tăcerea pașnicului popor de păstori și țărani a fost tradusă de unii istorici răuvoitori, din pricina sărăciei mărturiilor scrise, adesea printr-o absență de-a binelea din spațiul carpatin. Aceasta nu se justifică nicidecum, dar argumentația cu privire la continuitatea românilor de-a lungul veacurilor în țara lor nu-și are locul aici.

La începutul acestei luni, într-o conferință magistrală ținută în fața a peste 250 de participanți la întâlnirea anuală a Asociației Tinerilor Ortodocși Români din Germania, Dl. Profesor Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române a vorbit despre miracolul latinității și Ortodoxiei românilor, al celui mai mare popor din sud-estul Europei. A explicat că smerenia, capul plecat pe care sabia nu-l taie, nu înseamnă întotdeauna moliciune ori slugărnicie. Mai degrabă, stă în firea românilor să se aprindă greu la mânie și să cumpănească bine lucrurile la vremuri de restriște. Să nu înceapă lupta cu un adversar prea mare. Însă atunci când e cazul, românii ies din aparenta letargie ca să-și facă dreptatea pe care o merită. Aidoma celor mai iubiți doi sfinți ai lor, care după veacuri au ieșit la iveală pentru a-i ocroti nu pe cei cu capete încoronate, ci pe cei simpli, însă importanți, pe cei credincioși și cinstitori ai lui Dumnezeu și ai prietenilor Lui.