Încerca de atunci să trăiască după canonul pe care i-l pusese părintele Haralambie, duhovnicul lui. A început să-l citească pe Sfântul Nicodim, îl citea pe Sfântul Simeon Noul Teolog și alte cărți ascetice și a început să adopte programul noilor părinți care veneau și populau Simonos Petra. A hotărât să trăiască în chinovie. A dat a doua chilie pe care o avea ca bucătărie. Nu a păstrat nimic. Și gustarea caldă de care avea nevoie și-o făcea precum toți ceilalți părinți la bucătăria comună a etajului. S-a încredințat starețului Emilianos și și-a înmulțit nevoința. Sorbea ca un burete fiecare învățătură și cateheză a părintelui. Făcea multe metanii, care, din pricina clădirii șubrede, se auzeau și la celelalte etaje. De la nevoința lui intensă s-a trezit și dorința din tinerețe cu privire la viață ascetică. Acum însă avea și condițiile corespunzătoare și pe dascălul unei asemenea lupte, pe gheronda Emilianos. Au discutat împreună și a început să caute un loc cu deplină încredere în Dumnezeu și în gheronda că undeva se va odihni. S-a dus la chilia Sfântului Modest în Karavasara, a găsit-o închisă și a luat-o ca un semn că nu trebuie să rămână. S-a dus apoi în Ampelikia, dar lipsa apei și existența unui loc pentru treburi și minunata priveliște spre marea Egee nu i s-au părut suficient de ascetice. S-a dus la Arsana, dar lumea care trecea îl împiedica de la dorita lui isihie. În final, a ajuns la Kalamitsi, un vechi atelier mic numai cu o cameră, dar cu împrejurimi liniștite, cum voia. A discutat cu gheronda. L-au pregătit, fiindcă avea mai mulți ani de când nu mai fusese locuit. Au făcut o mică conductă de apă din pârâu, nu era izvor și în prima săptămână a Postului Mare s-a sălășluit acolo. A început să trăiască cu adevărat ascetic, liniștit și tainic prezența lui Dumnezeu.

Programul lui era: De Luni până Sâmbătă la locul lui de nevoință. Postea mâncând fără ulei mâncare cu măsură. Priveghea toată noaptea după rânduiala lui gheronda Iosif, se odihnea puțin dimineața, făcea lucru de mână (metaniere) și citea. Sâmbăta la prânz se ducea la mănăstire, mânca cu părinții la masă, participa la slujba de Duminică în Biserică și la masă și la sfârșit lua cele necesare pentru restul săptămânii și se întorcea la schitul său pe jos. Schitul era la o distanță de mănăstire de o oră, până la o oră jumătate. Era jos, spre mare. Este ușor coborâșul dar foarte greu urcușul mai ales când este precedat de o săptămână de nevoință și post aspru și priveghere. În perioada de vară pârâul înceta să mai aibă apă și după ce i se terminase și apa din cisternă a petrecut restul timpului cu două bidoane de 20 de litri pe care un părinte i le aducea cu un măgăruș în fiecare duminică la schitul său.

Totdeauna era bucuros, foarte politicos și foarte recunoscător lui gheronda și părinților care aveau grijă de el. Din gura lui nu lipseau rugăciunile, mulțumirile și binecuvântările. Era cu adevărat un om al lui Dumnezeu. Smerit, nevoitor, iubitor de frați, politicos, și monah cu credință adâncă, cu program și cuget monahicesc, model pentru monahii mai tineri. Era vesel și tăcut. Avea ceva diferit de ceilalți. Era scund cu fața rotundă, cu barbă albă rară. Dinții lui de aur se vedeau când zâmbea. Purta ciorapi albi, cu pantofi și pulovăr alb gros, aghioritic, iarna și vara. Câteva situații pe care le vom prezenta în continuare arată subțirimea caracterului lui, cultivarea conștiinței și acceptarea voii lui Dumnezeu. Când a avut loc alegerea lui gheronda Emilianos ca egumen al Mănăstirii Simonos Petra, bătrânul Arsenie era prezent, dar din cauza unei probleme de conștiință nu a votat. Când s-au terminat cele ale votării, s-a dus și i-a pus metanie lui gheronda, zicându-i: „Eu nu te-am votat, dar de vreme ce obștea te-a ales ca egumen, îți pun metanie și voi fi totdeauna ucenicul tău”.

Dinții de aur îi aminteau relele zile ale nepăsării lui. Când i-a apărut o problemă dentară s-a dus la stomatolog în Tesalonic. Acela i-a spus că trebuie să facă unele lucrări mai amănunțite. Atunci bătrânul Arsenie i-a propus medicului să-i scoată tot și să-i pună proteză. După multe discuții, medicul a acceptat. După ce i-a scos, i-a zis doctorului: Păstrează aurul și fă orice vrei cu el. Vreau numai dinții ca să-i îngrop în cimitirul mănăstirii. Nu este corect să-i arunc. Unde va fi tot trupul când voi muri, acolo să se afle și aceștia. Și exact așa a și fost. Credea adânc în sfințenia întregului trup și acest lucru arată cât de atenți trebuie să fim.

A stat în pustie 10 ani și iubea viața naturală. Timpul liber, ca să se mai aerisească, a voit să se ocupe cu o grădină, viță de vie, pomi etc. A găsit o viță de vie bătrână, rămășiță de la vechii locuitori ai casei. A îngrijit-o, a lăstărit-o, a prins viață și s-a dezvoltat mult. De asemenea a găsit câțiva smochini sălbatici și a voit să-i altoiască. În ciuda dificultăților pe care le au altoii de smochini, ai lui s-au prins toți. A semănat și câteva legume și acestea au mers foarte bine. Pentru toate acestea era foarte bucuros. Totuși când se ducea să facă rugăciune și să-și împlinească datoriile lui duhovnicești, mintea lui era neîncetat împrăștiată și trasă la ce va face pentru culturile lui și inima lui era furată de la preocuparea cu Dumnezeu la cele ale vieții. Acest lucru nu i-a plăcut. Când s-a dus la duhovnicul lui, părintele Haralambie și i-a spus, acela i-a amintit scopul pentru care a ieșit la nevoință, zicându-i că ispita se îngrijește ca toate să meargă bine ca să se fure mintea de la Dumnezeu. Întorcându-se la schitul lui, le-a stricat pe toate, aruncându-și grija la Domnul că El îl va hrăni. Astfel s-a liniștit și a continuat nevoința lui fără împrăștiere.

*** Din tradiția ascetică și mistică a Sfântului Munte