Puterea aceasta de judecată spirituală, de a lega şi dezlega păcatele, o are numai Mântuitorul, dar El a dat-o şi Apostolilor (Ioan 20, 21-23), şi prin aceştia episcopilor şi preoţilor, pentru ca de Taina Pocăinţei să se poată face părtaş orice creştin, ori de câte ori simte nevoia să-şi uşureze cugetul de povara păcatelor şi să primească mângâierea şi nădejdea iertării. Pentru aceasta însă, el trebuie să creadă că Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, să recunoască, plin de umilinţă în sinea lui că a păcătuit, să simtă o adâncă părere de rău că a supărat pe Dumnezeu şi că a greşit faţă de aproapele sau faţă de sine, să se hotărască ferm de a nu mai păcătui în viitor şi să se străduiască ferm de a-şi îndrepta viaţa. Prima condiţie, deci ca Taina Pocăinţei să fie de folos credinciosului, este să-şi cerceteze conştiinţa să stea de vorbă cu lăuntrul fiinţei sale.

În situaţia aceasta, examinându-şi conştiinţa, adică gândindu-se la călcarea îndatoririlor sale faţă de Dumnezeu, Biserică şi aproapele, precum la gândurile, dorinţele, vorbele şi pornirile sale rele şi urâte, credinciosul ajunge la cunoaşterea de sine, adică „să se vadă pe sine aşa cum este el în realitate”, iar urmările cunoaşterii de sine sunt umilinţa şi căinţa, primul pas spre îndreptare. Credinciosul simte o adevărată durere lăuntrică a păcătului săvârșit, suferă de bună voie pentru păcatele înfăptuite, de care se scârbeşte şi le urăşte. Această părere de rău cu zdrobirea inimii, că a păcătuit împotriva conştiinţei proprii şi împotriva voii lui Dumnezeu, este desigur o bună cale preventivă împotriva păcatului.

Pentru a câştiga însă, iertarea păcatelor şi vindecarea sufletească, ispitirea de sine şi căinţa lăuntrică nu sunt suficiente. Căinţa trebuie exteriorizată prin pocăinţă, şi anume prin mărturisirea păcatelor către duhovnic. Prin mărturisirea verbală a păcatelor sufletul se umileşte şi-şi ia pedeapsa, dar totodată îşi uşurează conştiinţa, aşa că mărturisirea păcatelor este un act de umilinţă, deci un act de virtute. Căinţa trebuie manifestată cu toată credinţa,dragostea şi nădejdea în Dumnezeu, căci Harul nu se impune cu sila, ci Dumnezeu voieşte ca prin viu grai, prin cuvintele noastre să ne îndreptăm, „Căci din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vie osândi”, învaţă Mântuitorul (Matei 12, 37), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5,5). Prin urmare, dacă voim să primim iertare pentru păcatele noastre,trebuie să ne smerim şi să ne spovedim înaintea duhovnicului, şi cu cât mai des facem aceasta, cu atât mai bine: „Sufletul nostru este atunci ca o casă des văruită şi aerisită, în care nu se poate încuiba praful şi mucegaiul păcatului”.[1]

Privită din punct de vedere psihologic şi pedagogic, Sfânta Spovedanie constituie un excelent mijloc pentru formarea şi dezvoltarea caracterului religios moral, urmărind în special întoarcerea de la păcat, precum şi îndreptarea şi perfecţionarea morală a credincioşilor. Spovedania, când „se administrează bine, este înainte de toate cea mai sigură cale către idealul vieţii creştine, adică viaţa în Hristos”. Sfânta Spovedanie sau mărturisire nu numai că purifică sufletul credinciosului de păcate, ci îl şi protejează împotriva greşelilor şi fărădelegilor, şi totodată îi întăreşte şi sporeşte dragostea de pace şi bunăvoire între oameni .[2] (Pr. Dan Muraru, Parohia „Sfântul Ilie Tesviteanul”, Negreni - Botoşani)