Astăzi ar fi fost ziua lui… ziua de naștere a Părintelui Iustin, Duhovnicul Neamului Românesc, popor greu încercat. Așa îl știau oamenii, Părintele Iustin de la Petru-Vodă. Un om al lui Dumnezeu. Un om cu o biografie ce ne arată că lucrarea divină în lume nu are vârstă, limită sau obstacol. S-a apucat de ctitorit o mănăstire la o vârstă la care oamenii se retrag la pensie. Pentru el nu exista așa ceva. Avea de împlinit o datorie sfântă în memoria camarazilor închiși cu el în temnițele comuniste, dar care nu au mai apucat amnistia din '64. A conferit mănăstirii hramul Sfinților Arhangheli, deoarece știa mai bine ca oricine că îngerii sunt adevărații prieteni ai omului și că orice om poate fi un înger pentru semenii săi. Un înger alb sau unul negru. Cunoscu-se pe viu trădarea umană și fața albă, cât și cea neagră a făpturii umane. Avusese parte în viața sa de oameni  buni, asemenea Apostolului Petru, cât și de trădători, maeștri în arta delațiunii, asemenea lui Iuda Iscarioteanul.

Seminarist eminent la Cernica, Vâlcea și Roman, a fost un tânăr iubitor de carte, slujbă și de Biserică. Nu a mai apucat să facă studii universitare, deoarece noaptea din 14-15 mai 1948 i-a scurtcircuitat viața. Pentru Părintele Iustin, ca și pentru mulți alți clerici, intelectuali și oameni de cultură din România, noaptea aceea a însemnat intrarea într-un iad. Acest iad pământesc a purtat numele de Aiud, Gherla, Râmnic, Slănic, Jilava, Sighet, Periprava ș.a. Totuși, pentru părintele Iustin, această noapte în care a fost reținut abuziv ca fiind „dușman al poporului” a însemnat intrarea la cea mai înaltă academie: cea a suferinței pentru neamul său. 16 ani. Atât a stat în pușcăriile comuniste, fără să aibă parte de un proces echitabil. El însuși povestea, într-un interviu redactat de un scriitor nemțean, că în momentul reținerii i s-a comunicat să nu-și ia schimburi de haine la el, deoarece se va întoarce de îndată. Acest de îndată a durat „doar” 16 ani. 16 ani în urma cărora Părintele Iustin a devenit – din așa-zis dușman al poporului și bandit – Duhovnic al Neamului și Mărturisitor.

Ciudat mod de lucru are Dumnezeu! În pușcărie, Părintele Iustin adeseori a dat dovadă de vitejie și eroism dar, mai ales, de o înaltă trăire a credinței. La modul viu, real și condescent, părintele a cunoscut Golgota și drama ei. De aceea, tot el mărturisea că perioada din detenție l-a transformat în duhovnicul bun și răbdător cu toți oamenii, indiferent de necazurile lor. A devenit, astfel, „îngropat în oameni”, cum l-a caracterizat alt martir al neamului nostru, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Acest preot venea anual din SUA ca să se întâlnească cu Părintele Iustin. Și indiferent de anotimp, vreme sau timp, Părintele Iustin era mereu în același scaun de spovedanie. 14, 15 sau 16 ore pe zi. Nu ținea predici, nu certa și nici măcar nu dojenea. Canonul lui era unul simplu: fii azi mai bun decât ieri. Oleacă de rugăciune, oleacă de milostenie, oleacă de nevoință. Ca un învățător bun ce știe că elevii săi pot face multe bune, dar și multe rele. Și atunci, cu o blândețe pe care nu o găsești decât la sfinți, îi primea pe fiecare ca și cum i-ar fi așteptat demult.

Știa că natura umană este căzută, dar mai ales știa că omul poate deveni mai bun prin suferință. Așa l-am cunoscut și eu. Într-un fotoliu, spovedind și oferind sfaturi. Timpul petrecut cu el era neprețuit, deoarece lua de pe umerii tăi tot zbuciumul, făcându-te ușor ca un fulg. Știa că spovedania este ca o ninsoare ce acoperă sufletul omului cu imaculatul alb al iertării de păcate. Dacă ar fi fost un om dornic de mărire sau vanitos, probabil ar fi dorit să facă altfel de misiune în ogorul Bisericii. Poate să predice sau să cânte sau să fie un teolog al condeiului – ascultări frumoase, dar așezate mai în bătaia reflectoarelor. Le-ar fi putut face pe toate acestea. Cu brio și cu mulți followeri. Însă, s-a limitat doar la statutul de duhovnic. S-a sacrificat pe sine pentru râurile de oameni care îl căutau zi și noapte. Duhovnicul își sacrifica totul pentru ucenicii săi. Timpul său, sănătatea sa, nevoile sale, dorințele sale, planurile sale, toate acestea îngenunchiau la scaunul de spovedanie înaintea icoanei Mântuitorului, odată cu îngenunchierea oamenilor care simțeau dragostea hristică ce izvora prin inima Părintelui.                 

Asemenea renașterii duhovnicești realizate în secolul al XVIII-lea de Sfântul Paisie de la Neamț, Părintele Iustin a realizat, probabil fără să-și propună, o renaștere duhovnicească în monahism și nu numai, atât în  Moldova cât și-n toată Ortodoxia românească post-decembristă.  Desigur că în această renaștere s-au găsit și neaveniți care, prin comportamentul lor, nu au făcut cinste Părintelui și Bisericii. Cu toate acestea, el, Părintele Iustin, i-a iertat și îngăduit pe toți. Cu aceeași bunătate și dragoste cu care l-a primit și iertat pe unul dintre torționari care l-au chinuit în pușcărie. Probabil, spera Părintele, că dragostea lui unică în manifestarea ei îi va schimba pe unii ucenici mai aprigi sau chiar fundamentaliști, și-i va așeza pe drumul lui Hristos, care este unul al îngăduinței și al toleranței reciproce.                                                                                                

Părintele Iustin nu a fost absent din viața societății. În ultimii ani, a ctitorit și o mănăstire de maici, lângă cea de călugări. Din rațiuni canonice, dar mai ales misionare. A văzut mersul lucrurilor în lume și a conștientizat că Biserica trebuie să fie prezentă cu lucrare socială mai mult ca oricând. Astăzi, auzim adesea întrebarea: „Dar Biserica ce face?”. Dacă vrem un răspuns real, corect și adecvat, putem merge la Mănăstirea Paltin de la Petru-Vodă. Bătrîni abandonați și uitați, prunci fără șansa unei copilării frumoase, tineri debusolați și dezorientați, oameni descurajați și depresivi, toți reprezintă parohia acelei mănăstiri. Ca un testament lăsat de Părintele Iustin, maicile de la Paltin împlinesc această lucrare de ajutor și sprijin acordat oamenilor, cu timp și fără timp.

Se spune că pomul se cunoaște după roade. Pe Părintele Iustin, poate fără să-i citim viața sau să cunoaștem detalii despre ce a făcut el, îl cunoaștem după roadele sale. Și acestea sunt multe și bune. Astăzi, la împlinirea a 104 ani de la nașterea sa, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne rânduiască astfel de duhovnici buni, atât de benefici pentru Biserică și pentru Neam!