Destinele Sfinției Sale s-au împletit cu destinele neamului. Bucuriile și urcușurile României Mari au fost și ale sfinției sale, iar suferințele, jertfele și sfâșierile țării, l-au durut până în străfundul sufletului. A străbătut veacul, formându-se duhovnicește și intelectual în atmosfera de mare efervescență de după Războiul de reîntregire, mergând pe front în al Doilea Război ca preot militar dorind de a nu se știrbi hotarele „de la Nistru până la Tisa”, suferind martiriul închisorilor din prima parte a epocii comuniste, zidind biserica din sufletele românilor în plină perioadă de ateism, și apoi, pe înălțimile Carpaților, să înalțe Sfântă Mănăstire ca să înțeleagă întreg neamul românesc că este destinat urcușului pe culmile desăvârșirii doar prin cruce și jertfă.

Centenarul nașterii părintelui Justin se suprapune cu Anul omagial al satului românesc. O simbioză providențială! Întâi de toate, părintele s-a născut într-un sat, ca toate satele românești de acum 100 de ani. Satul se numea atunci Brânzeni, apoi Coroiu, iar mai târziu Petru Vodă, după numele trecătorii montane spre zona Neamțului.

Sfinția sa s-a mândrit cu originea sa rurală și a avut un cult pentru satul natal și oamenii acestuia: „M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase și am fost educat într-un duh de evlavie... Dacă viața noastră în general este legată de cei doi părinți, apoi mama este numele sfințeniei, și chiar lumea asta este făcută din sângele și plămădeala trupului și sufletului ei”.

La vârsta senectuții, părintele își amintea cu nostalgie de copilăria sa în vatra satului, vrând parcă să-l întreacă pe inegalabilul povestitor humuleștean Ioan Creangă spunând: „multe năzdrăvănii am mai făcut, că și Creangă s-ar minuna de istorisirile mele”. Își amintește de lumea satului și de atmosfera nevinovatei copilării, un adevărat illo tempore, ca în paradisul primordial: „Când trec cu mașina pe lângă locurile acestea în care am copilărit, îmi amintesc de toate năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aici, cu bogăția lui, e nemaipomenit! Și câte minunății ale copilăriei mele se tăinuiesc în undele lui... Mergeam pe sub cetina brazilor pe un fir de cărăruie și intram până la jumătate în apă. Era o minune, era plin de păstrăvi. Erau ei iuți, dar și noi eram ageri și oricât de iute se strecurau, tot prindeam măcar unu-doi de fiecare”.

Legătura indisolubilă cu satul natal este atât de puternică, încât doar aici se poate spune cu adevărat că ești acasă, deoarece aici sunt rădăcinile înfipte în adânc de istorie și în ființa neamului: „Dezlipit acum de starea asta materială, pot spune că acasă este locul unde m-am născut, am crescut și s-au legat de mine toate amintirile... Toate locurile acestea (natale) pentru mine sunt țara mea. Toate gardurile pe care le-am sărit eu la moșul meu și m-am dus la părul cu pere pădurețe și din care am căzut prin acoperiș în bordeiul dedesubt...! Ei bine, toate astea se leagă de viața mea. Cele făcute nu se mai pot desface și cele întâmplate nu se pot întoarce, oamenii cunoscuți în copilărie nu-i poți uita nici la bătrânețe și locurile dintâi sunt cele care îți rămân în suflet, te fac să le cauți toată viața, indiferent unde ajungi”.

Satul românesc a avut ca centru al întregii vieți spirituale, Biserica, un adevărat axis mundi, după expresia lui Mircea Eliade, în care se întâlnește cerul cu pământul, îngerii și sfinții cu oamenii, oamenii între ei, dar și vii cu morții. Un univers întreg. În jurul sfântului locaș gravita toată viața comunității, deoarece sfintele sărbători își au obârșia în cuvântul psalmistului: „tocmiți sărbătoare cu ramuri umbroase până la coarnele altarului” (Psamul 117, 27). 

Despre comuniunea în comunitatea sătească de altădată, în care totul este orientat spre Casa Domnului ca spațiu sacru și spre sărbătoare ca timp sacru. Spune părintele: „Duminica, plecam cu mama la biserică și biserica era plină de majoritatea copiilor din sat. La Liturghie nu încăpeam în clopotniță, o clopotniță joasă, strâmtă. Coboram de acolo..., se cânta un Tatăl nostru de se închipuia că se ridică plafonul cu tot cu biserică. Ei bine, dragii mei, asta era forța rugăciunii de altădată. De aceea și vremurile frumoase pe care le-am trăit: toamna era toamnă, iarna era iarnă, primăvara primăvară, vara era vară. Harul lui Dumnezeu era asupra noastră datorită acestei nevinovății copilărești...”.

 Într-un alt context își amintește cu nostalgie amestecată de bucurie, despre locul bisericii și al sărbătorii în satul românesc în frumoasa vârstă a copilăriei: „Creștinul de mic era învățat să se deprindă cu obiceiurile și sărbătorile creștine. Păi, numai de Paști cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paști. Trebuia să începem cusutul modelelor  pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lățime de 10 cm care trebuia cusută și ornamentată frumos. Apoi erau și brâiele acestea frumoase, în tricolor și toți copiii așteptam să umplem bisericile de Paști cu noile noastre veșminte”.

Despre rolul bisericii și comunității parohiale sau sătești, părintele Justin a dat următoarea mărturie, citându-l pe cel mai mare istoric al românilor: „Nicolae Iorga spunea că satul și Biserica au emanicipat România, una i-a dat dimensiunea civilizației umane, cealaltă i-a dat dimensiunea sacrului, iar popoarele care au sacralitatea în ființa lor au și destin, au și loc în istorie”. Satul, familia și Biserica la care se adaugă și școala, în gândirea și trăirea părintelui Justin sunt stâlpii pe care se sprijină formarea individuală a persoanei umane, dar și a neamului. Sunt valori unice, inestimabile și inconfundabile pe care sfinția sa le-a prețuit ca pe niște bunuri sacre și la care făcea referire în amintirile, interviurile și povățuirile sale date credincioșilor. Constituie matricea dăinuii noastre românești și creștinești cu cele două dimensiuni: orizontală și verticală.

Dimensiunea orizontală constă în faptul că în satul românesc și parohia respectivă, omul este legat indisolubil de semenii săi într-o simbioză și unitate întreolaltă cu toată suflarea, de la mic la mare, de la tânăr la vârstnic, cu toții într-un prezent continuu, într-o solidaritate umană și la bine și la rău și la botez și la nuntă și la înmormântare dar, în același timp, într-o comuniune și cu trecutul, cu moșii și strămoșii, care odihnesc sub cruce și sub glie, cum zice poetul, dar și cu responsabilitate pentru viitorul neamului prin nașterea și creșterea pruncilor în frică de Dumnezeu și rușine de oameni (Luca 18, 2). „Pe atunci, când se făcea o nuntă în sat, toți plecau acolo, lăsând carele pustii, acasă rămânând doar copiii”, își amintește părintele, impresionat de părtășia întregului sat la bucuria tinerei familii ce se întemeiază. În această dimensiune și-a desfășurat existența satul românesc de-a lungul istoriei, căci pe bună dreptate „veșnicia s-a născut la sat” după zicerea binecunoscută a lui Lucian Blaga.

La aceasta se adaugă dimensiunea verticală, adică raportarea individului, a familiei și a satului ca entitate social-comunitară și parohială la Dumnezeul cel bun, absolut și veșnic. Străbunii noștri în înțelepciunea lor curată nu s-au raportat la ideologii sociale, politice sau progresiste născocite de oameni, ci s-au raportat în mod concret la Cuvântul Evangheliei și la învățătura ortodoxă, însușită ca „legea noastră”.

Aceste două dimensiuni, verticală și orizontală, constituie semnul întru care este binecuvântat neamul nostru românesc, dar și crucea răstignirii noastre în istorie. În acest sens, părintele mărturisește peste ani: „Eu dacă n-aș fi avut copilăria asta frumoasă de care v-am povestit, și care a fost singura perioadă tihnită din viața mea, n-aș fi ajuns la 87 de ani. Aceasta m-a ajutat în toate împrejurările grele de rezistență. Pentru mine au contat casa unde m-am născut și unde s-au legat de mine atâtea amintiri, au contat oamenii copilăriei mele, fetele și feciorii lor, alături de care m-am înălțat, bătrânii satelor, mănăstirile cu duhul lor curat, toate locurile acestea dintâi pline de frumusețe care se leagă de începutul vieții mele, încât nu le pot uita nici acum, la bătrânețe, mi-au rămas în suflet, ele pentru mine sunt țara mea, neamul meu. Aici am văzut lumina zilei și aici am putut cum trăiau oamenii cu frica lui Dumnezeu și cu lumina în suflet. Din fetele și feciorii lor au crescut oameni frumoși la suflet, curați. Aici am văzut respectul tradiției creștine și al valorilor neamului. Că tradiția aceasta creștină e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică care te ține vertical și demn, în stare să reziști la loviturile prezentului și viitorului; vorba cântecului: „De ești bogat sau ești sărac, de ți-e ușor sau ți-este greu/ Popor român, acum și-n veac, tu să rămâi cu Dumnezeu.../ Fiorul absolut ne-a străbătut... Multe-am pierdut, dar demnitatea niciodată-n veac!” Pentru că dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum poți să te mai consideri om cu destin?”.

Preotul, ca slujitor al lui Dumnezeu și păstor al credincioșilor, în satul românesc din vremea copilăriei părintelui, dar și astăzi de altfel, avea un rol mai presus de orice altă persoană sau instituție. El era părintele duhovnicesc al tuturor, dar și profesorul, sfătuitorul, doctorul, „făcându-se tuturor toate” (I Corinteni 9, 22), după nevoia deosebită a fiecăruia. Bunăoară, preotul Ioan Petrescu din vremea copilăriei părintelui Justin a avut o influență deosebită asupra formării sale morale, spirituale și culturale, dar și asupra tuturor enoriașilor și a rămas în conștiința satului ca unul din cei vrednici slujitori ai altarului de pe aceste meleaguri. El a restaurat toată biserica din sat, a făcut clădirea școlii și casa parohială, a fost primul profesor al copiilor de aici, a înființat o cooperativă de credit pentru ajutorul material al gospodăriei țărănești. Despre vremurile acelea, părintele își amintește: „Când eram noi mici, ne țineam după preot toată școala, nici câinii nu mai stăteau în sat de frica noastră. Mergeam din casă în casă cu Părintele și el, săracu', trebuia să intre primul și să iasă ultimul din casă, că dacă ne lăsa singuri... răsturnam și masa...”.

În această minunată icoană a copilăriei creștine din ținuturile natale, scoate în evidență în egală măsură, alături de preot și chipurile învățătorul satului și dascălul bisericii au avut dintotdeauna un rol important în viața satului. Părintele își amintește cum în copilărie, aceștia, umăr la umăr și într-o inimă și un cuget, erau reperele și factorii  care contribuiau esențial la o educație creștină plenară și perenă și erau cu toții cinstitori ai rânduielilor bisericești. Iată atmosfera de la începutul Postului Mare, descrisă de el la anii senectuții: „Mergeam cu toții la biserică și acolo cântam împreună cu dascălii și cu învățătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, apoi urma și spovedania încât ni se dădea în primele două săptămâni ale Postului și canon ce aveam de făcut pentru ispășirea greșelilor și păcatelor noastre. Ne dădea câte 500 de metanii cam în tot Postul, pentru cele patru sute sau poate șase sute de pozne pe care le făceam. Și apoi ne apropiam cu cutremur și cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam în timpul Postului Mare, când ni se preda la lecție despre Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Bineînțeles că din atmosfera satului făcea parte și școala. Pe atunci erau doi învățători, soț și soție, care au educat pentru multe decenii, toate generațiile de copii din satul natal al părintelui. Bucuria începutului de an școlar o simte și la anii bătrâneților unse din belșug: „Eu și acum simt o bucurie când vine luna septembrie. Era eveniment mare, măi. Mergeau mamele cu noi la școală, de-abia așteptam să ne găsim cu ceilalți colegi. Ne-ntâlnim cu toții. Se făcea Te Deum. Venea tot satul, chiar și cei ce nu aveau copiii. Începea anul, parcă era la Universitatea din Iași! Era o frumusețe mare, îi vedeau pe toți îmbrăcați național. Aveam niște brâie din acelea tricolor, le legam în stânga și franjurile atârnau frumos. Fetițele erau cu catrințe, aveau și ele brâie cu franjuri, legate în dreapta. Cămășile erau cu mâneci largi și cu diferite modele brodate frumos. Costumul național era haina de bază, la biserică, la școală, totdeauna trebuia să fie curat, călcat. Și să știți că nu era simplu de întreținut... Dimineața când mă pregătea mama, mai vedeam ce nu-i bine și apoi mă învârteam în jurul ei până mă aranja cum trebuie. Era cinstea mamei să iasă copilul curat, aranjat. Mă pregătea mama ca pe soldat ce iese în permisie”.

Părinte, cu umorul specific, a povestit asemenea lui Creangă despre modul cum se făcea școala pe atunci, despre notele primite, despre corvezile făcute familiei de învățători, despre „metodele pedagogice” existente pe vremea aceea: „Cea mai mare durere era la ora de aritmetică. Linia era în funcție. Dacă greșeai: întinde palma! Ce cifră greșeai, atâtea linii (lovituri la palmă) primeai. Se făceau palmele roșii. Îi lua profesorul așa pe sărite, cine i se părea lui că nu-i prea atent, că nu-l impresionează pe elev ceea ce făcea el acolo... Treci colea că te impresionez eu! Dar se făcea carte, uita-așa, cu patru-cinci clase, de îți conducea o comună!”. Despre bunăcuviință, respectul și rânduiala pe care le-a învățat la școala din sat, la împlinirea vârstei de 90 de ani, părintele Justin cu duioșie în suflet, conchide: „De aceea astăzi dacă am privit și privesc în urmă și mă gândesc la tot ceea ce a fost frumos: anii copilăriei când eram la școală câte 120 de copii, când ne despărțeam noi frumos în două rânduri, unul care mergea în nordul satului și altul care mergea în sudul satului... Șir de copiii și frumoși și voioși, care când ne întâlneam cu un bătrân: „Bună ziua!”, „Bună seara!”, când întâlneam preotul, scoteam pălăriuțele: „Sărut mâna părinte!”.

Părintele Justin a prețuit în mod deosebit pe bătrânii satului ce au constituit adevărate modele și repere morale. Tăria credinței acestora o vedea în faptul că străbunii din acest sat au venit din Ardeal, după Decretul împărătesei Maria Tereza și aplicat de generalul Bucow, care s-au lipsit de toate cele pământești pentru salvarea credinței ortodoxe. Sfinția sa a considerat aceasta ca pe o jertfă și o atitudine mărturisitoare: „După 1700 au venit aici ardelenii care au refuzat uniația și s-au așezat pe Valea Bistriței, venind până aproape de schit (schitul Călugăreni), iar călugării au fost nevoiți să se retragă în lavra de la Neamț”.

Întrucât străbunii și întemeietorii satului au fost oameni de o credință jertfelnică și urmașii lor până astăzi păstrau cu tărie „taina credinței în cuget curat”, (I Timotei 3, 9). Acei bătrâni pe care i-a cunoscut la vârsta copilăriei au constituit icoane vii pentru părintele Justin și el i-a prețuit într-un mod special, păstrându-le amintirea și pomenindu-i cu evlavie. Iată ce spune despre unchiul său, un model de viață, cât o icoană sfântă: „Când mama ne scula pe noi: „hai măi băieți la școală, hai la biserică, că e târziu, au bătut clopotele a doua oară”, întrebam: „dar moș Ion a plecat?” „E dus de mult!”. Atunci săream ca arși și ne îmbrăcam să mergem la biserică. Un singur om într-un sat era ca un val de fericire, de bucurie pentru toată lumea. Dacă ar mai mulți moși Ioni într-un sat, câte nu s-ar putea face! Nouă nu ne trebuie la ora actuală altceva decât modelele de viață ca să ne îndrume”.

O altă dimensiune a satului românesc de pe vremea copilăriei sale, dar de altfel și de astăzi, este legătura duhovnicească cu mănăstirile din zonă. Numele de Călugăreni al localității din care făcea parte și satul natal al părintelui Justin este legat așadar de trecutul istoric, desfășurat în strânsă legătură cu viața mănăstirilor și a monahilor din jur. O împletire atât de firească încât țăranul mirean cu familia lui ducea o viață cucernică, trăind în frică de Dumnezeu și rușine de oameni, în comuniune cu toți membrii comunității sătești, ca într-o reală obște monahală. Monahul în relație cu satul, deci cu lumea din afara mănăstirii sau a chiliei, se simțea misionar și apostol, așa cum a fost în general monahismul românesc. O simbioză fericită, unică în ortodoxie, generatoare de viață duhovnicească pentru cler, cinul monahal și poporul dreptcredincios. Părintele își aduce aminte de pelerinajele pe care părinții și consătenii le făceau la mănăstirile din preajmă: „Cu mama – la două, trei săptămâni – trebuia să mergem la mănăstirile din preajmă. Fie că mergeam la Durău, fie la Secu sau Sihăstria. Și acolo – mama avea duhovnic la care se spovedea – trebuia să mă spovedesc și eu... Până la Durău erau vreo șaptesprezece kilometri. Ca să mergi de la noi, de pe Largu, treceai de vreo douăzeci de ori pârâul ăsta. Nu erau poduri, șosele. Mă lua mama în spate de mă trecea pârâul. Iar mă lăsa jos, iar mă lua... Unde era mai mic, treceam desculț prin pârâu și haida-haida!”.

Părintele istorisește nu doar despre pelerinajele la mănăstirile din zonă și despre legătura strânsă cu părinții îmbunătățiți de aici, ci și despre lucrarea misionară a unor părinți din mănăstirea Neamț care făceau misiune prin colportaj de cărți bisericești, în special cu Viețile Sfinților și care adesea poposeau să înnopteze în casa părintească a copilului Iosif, căci acesta era numele său de botez. Prezența acestor părinți misionari a avut o influență deosebită asupra consătenilor și asupra sa în mod direct. Părintele spune că de la mănăstirea Neamț veneau peste Petru Vodă „Părintele Marcu și frații Eufrosin și Silvestru Urmă care tipăreau multe cărți pe care le împărțeau gratuit. Iar bătrânii noștri se adunau duminicile și în sărbători și citeau aceste cărți, unul citea și ceilalți ascultau, dar ascultau cu multă evlavie... se făcea cruce la momentele potrivite și așa își petreceau o jumătate de zi. Așa că foarte mult au folosit acești călugări de la mănăstirea Neamțu și toată valea Bistriței este numai urma lor. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când părintele Marcu, Dumnezeu să-l ierte, se întorcea, ne povestea câte ceva, începând de cu seara până noaptea târziu, și în jurul lui se adunau acolo mai mulți credincioși, îndeosebi prin posturi... Bunicile torceau, împleteau și părintele povestea... Iar noi copiii, ciuleam urechile și prindeam tot ce spuneau ei despre viața aceasta duhovnicească a mănăstirilor, era o mare bucurie pentru noi, că ne molipseam de la bucuria celor mari... Și așa prin jertfa lor, călugării aceștia au încălzit această stare de lucruri...”.

Legătura puternică cu satul natal al părintelui s-a materializat și în faptul că pe tot parcursul vieții a visat să se retragă în munții și poienile colindate în copilăria sa: „După ce am ieșit din pușcărie, mă gândeam: măi, cum ar fi posibil să fac o bisericuță acolo, undeva, să stau într-o liniște, cum ar prin zonele acestea prin care mi-am petrecut copilăria, prin poienile astea frumoase? Nu m-a despărțit niciodată de frumusețea munților și a codrilor...”. Astfel, părintele, în ultima parte a vieții sale, a ridicat mănăstirea Petru Vodă iar apoi mănăstirea Paltin.

A primit de la satul natal atmosfera unei formări duhovnicești și construind cele două mănăstiri oferă satului său, sprijin puternic în menținerea și trăirea cu intensitate puternică a aceleiași credințe și trăiri în duhul Sfintei Ortodoxii.

În asemenea dragoste de satul natal în special, dar și de satul românesc în general, părintele Justin a enunțat următorul adevăr: „Satul a fost vatra în care s-a plămădit fibra neamului nostru, în sat românul a fost la el acasă. Orașul a fost împânzit de neamuri de tot felul, dar în sat, unde și truda a fost mai mare, a trăit românul muncind din greu, prea rar numai pentru sine”.

Această concepție luminoasă despre sat, a avut-o nu doar din experiența proprie și legătura vie cu satul, ci și datorită formării sale în creuzetul cultural și spiritual al perioadei interbelice, în care oameni de cultură, dezvoltau o adevărată știință despre viața satului românesc. Între aceștia se numără și Simion Mehedinți, pomenit cu sfântă venerație de părintele Justin care zice: „Satul... e unitatea de măsură a vieții neamului. Tipică pentru noi e numai cultura săteanului, ca una care a asumat secol după secol caracteristicile esențiale ale neamului întreg”.

În mod profetic, părintele Justin vede viitorul neamului românesc tot prin „măria sa, țăranul român”, singurul în stare să reașeze toate după cum a făcut-o dintotdeauna în istorie. „Și cred că în viitor, românul v-a ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea și sfințenia lui. Ne vom întoarce, vrând-nevrând la originile și îndeletnicirile sale de la început... Țăranul român de altfel nu are nevoie de alt ajutor decât de ogorul lui pe care să-l lucreze cu osteneala mâinilor lui și sudoarea frunții sale. Aceasta este de altfel și o poruncă biblică, nu?”.

Așadar, Centenarul nașterii Părintelui Justin Pârvu și Anul omagial al satului românesc se întâlnesc sub semnul demnității desăvârșite și a credinței străbune a poporului român din care face parte ființial și unul și celălalt.