Părintele Patriarh Teoctist și paternitatea duhovnicească

Patriarhul Teoctist a avut o inimă curată și bună, care se oglindea pe chipul său luminos, pe zâmbetul buzelor sale și în graiul său moldovenesc, dulce și dătător de curaj. Privindu-l, îi simțeai pudoarea și curăția lăuntrică. Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, ieșit din fire, deși a fost de multe ori neînțeles, criticat și judecat. Însă criticile și judecățile oamenilor s-au făcut pentru el mai degrabă prilej de lepădare de sine și de adâncire în rugăciune pentru câștigarea dragostei și a răbdării. Singura armă a Păstorului duhovnicesc în fața nedreptăților omenești este „dragostea care nu se aprinde de mânie, nu gândește răul..., ci toate le suferă, toate le nădăjduiește, toate la rabdă”.

Este interesant de știut că numai în Biserica Ortodoxă Română, nu și în celelalte Biserici Ortodoxe locale (rusă, greacă, sârbă, bulgară), în adresarea oficială a ierarhilor apare și calificativul de Părinte : „Preafericitul Părinte...”, „Înaltpreasfințitul Părinte...”, „Preasfințitul Părinte...”. Călugărilor și preoților ne adresăm cu: „Preacuvioase Părinte” sau „Preacucernice Părinte”. De obicei, credincioșii se adresează preoților cu apelativul de „Părinte”, iar ierarhilor cu : „Părinte Patriarh”, „Părinte Mitropolit” sau „Părinte Episcop”, ceea ce exprimă și mai direct calitatea fundamentală a slujitorului Bisericii, aceea de Părinte. Slujitorii Bisericii sunt Părinți pentru că, prin harul Sfintelor Taine ale Bisericii, nasc fii duhovnicești pe care-i hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea Bisericii, precum și cu Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă sufletul este mai de preț decât trupul și decât lumea toată (cf. Matei 16, 26), pentru că nu se stinge odată cu moartea trupului, ci trăiește în veșnicie, ne dăm seama de importanța în viața noastră a părinților duhovnicești care ne călăuzesc spre câștigarea mântuirii veșnice. Căci nimeni nu se mântuiește fără ascultarea de un Părinte duhovnicesc!

Marea noutate a creștinismului este aceea că Mântuitorul Iisus Hristos a descoperit oamenilor pe Dumnezeu ca Tată. În Vechiul Testament, evreii nici nu îndrăzneau să pronunțe numele lui Dumnezeu. Noi, creștinii, Îl numim pe Dumnezeu „Tată” și ne rugăm Lui cu cea mai frumoasă rugăciune pe care ne-a învățat-o Mântuitorul Însuși: „Tatăl nostru Care ești în Ceruri...”.

Slujitorii Bisericii de pe toate treptele ierarhice sunt Părinți duhovnicești, iar paternitatea lor vine de la Dumnezeu și se înnoiește neîncetat, în măsura în care stau în legătură cu Dumnezeu. Același lucru trebuie spus și despre Părinții trupești care-și au paternitatea tot de la Dumnezeu, izvorul oricărei paternități. Dacă nu-L recunoaștem și nu-L trăim pe Dumnezeu ca Tată, suntem orfani și nu putem transmite căldura paternității fiilor noștri care vor fi și ei, la rândul lor, orfani!

Din păcate, omul modern este un orfan pentru că-L refuză pe Dumnezeu și paternitatea care vine de la El. Vrăjit de libertatea sa, el refuză orice autoritate, orice paternitate, chiar și aceea a părinților săi trupești. El se crede liber când, în realitate, este sclavul himerelor lumii acesteia: al banului, materiei, trupului... care-l duc treptat la moartea sufletească și, în cele din urmă, la moartea trupească.

Biserica nu încetează să ne amintească faptul că ascultarea de Dumnezeu, de părinții trupești și de părinții duhovnicești nu însemnează robie, și că numai prin ascultare putem ajunge la libertatea adevărată. Mântuitorul Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ne-a dat pilda supremei ascultări, fiind întru toate ascultător Tatălui. „Nu fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis” (Ioan 5, 30). Neascultând de mai marii noștri, ne lipsim de dragostea lor care ne dă viață, precum și de experiența vieții lor și ne rătăcim pe căile păcatului, devenind „robi ai păcatului” (Ioan 8, 34), cu toate consecințele lui : boli, suferințe de tot felul care culminează cu moartea.

Slujitorii Bisericii de pe toate treptele ierarhice sunt chemați să fie păstori și părinți duhovnicești în funcție de calitățile lor duhovnicești dobândite prin învățătură și printr-o viață curată care presupune experiență în lupta cu ispitele vieții și cu păcatul. Cu cât treapta de slujire este mai înaltă, cu atât experiența duhovnicească trebuie să fie mai mare. Ca Păstor, slujitorul Bisericii, trebuie să-și pună sufletul, întocmai ca și Hristos, pentru poporul lui Dumnezeu peste care a fost pus luminător și povățuitor (cf. Ioan 10, 11). Mai cu seamă un episcop, ca urmaș al apostolilor, chemat să păstorească mai multe comunități în frunte cu preoții lor, trebuie să aibă calități deosebite de Părinte care se sacrifică pentru păstoriții săi.

Un astfel de Părinte jertfelnic, înțelept, blând și smerit a fost Patriarhul Teoctist (1986-2007). Născut într-o familie de oameni credincioși și evlavioși care a dat naștere la 11 copii, viitorul Patriarh Teoctist a intrat ca frate în schitul Sihăstria Voronei din apropierea satului natal, Tocileni (Botoșani), la vârsta de 13 ani. Despre bătrânii satului, Patriarhul spunea că erau înțelepți și că vorbeau puțin și cu tâlc, ca Părinții din Pateric. În sat nu se știa de divorț, de desfrâu, de înjurături și de certuri pentru că toți se temeau de Dumnezeu, posteau și se rugau mult, fiind nelipsiți de la biserică, mulți având duhovnici pe la mănăstiri.

Viitorul Patriarh a fost tuns în monahism la Mănăstirea Bistrița a lui Alexandru Lăpușneanu și a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica, apoi Facultatea de Teologie din București. Un rol important în formarea sa duhovnicească, l-au avut Părinții de la Mănăstirea Bistrița și, îndeosebi, Patriarhul Justinian care l-a chemat, în 1950, să-i fie ajutor ca episcop vicar și căruia i-a fost fidel ascultător până la moartea lui. În 1962, este ales episcop al Aradului, în 1973, mitropolit al Olteniei, în 1977, mitropolit al Moldovei, iar în 1986, patriarh al României.

Despre Patriahul Justinian, ucenicul său Teoctist vorbea cu adevărată venerație, pentru că s-a arătat mare iubitor al Bisericii, cu deosebire al monahismului, în vremuri de prigoană. În lupta sa aprigă, dar tacită cu autoritățile comuniste, Patriarhul Justinian, a înțeles cel mai bine cuvintele Mântuitorului: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10, 16). Așa se face că, prin înțelepciunea și autoritatea sa morală, împotriva tuturor opreliștilor și persecuțiilor din partea statului ateu, Biserica și-a consolidat poziția de instituție fundamentală a neamului, reușind să păstreze deschise bisericile, să formeze preoți buni și să ocrotească pe marii duhovnici din mănăstiri care au întreținut evlavia poporului credincios.

Patriarhul Teoctist a urmat în toată viața sa de episcop, mitropolit și patriarh exemplul mentorului său. În primii trei ani ai patriarhatului său, până la revoluția din decembrie 1989, el a fost umilit de conducerea comunistă ca niciunul dintre înaintașii săi. Deși a făcut tot ce i-a stat în putință pentru salvarea unor biserici de la dărâmare, nu a reușit, pentru că autoritățile l-au ignorat cu totul. Ceaușescu nici nu voia să audă de el. De aceea, i-a refuzat orice audiență.

Situația Bisericii s-a schimbat radical prin căderea regimului ateu, când s-a trecut deodată de la opresiunea totală la libertatea totală. O libertate însă greșit înțeleasă până astăzi de foarte mulți români care o confundă cu libertinajul, cu posibilitatea de a face ce vrei, fără să ții seama de responsabilitatea pe care o ai față de Dumnezeu, față de Biserică și de Neam, față de binele semenilor. Căci libertatea mea se oprește în fața libertății semenului meu. Dacă semenul meu suferă din cauza mea, mă fac vinovat față de el și față de Dumnezeu. În iureșul revoluției, multe voci s-au ridicat împotriva Patriarhului, care din delicatețe sufletească și cu gândul de a nu suferi Biserica, a cerut Sfântului Sinod retragerea sa la Mănăstirea Sinaia. Însă intervenția mai multor Patriarhi și Conducători de Biserici Ortodoxe locale, precum și mulțimea cererilor din toată țara au determinat Sfântul Sinod să-l roage pe Patriarh să revină la conducerea Bisericii. Revenirea lui s-a dovedit a fi providențială. Căci, deși înaintat în vârstă, experiența vieții, înțelepciunea și forța sa spirituală l-au ajutat să fie foarte activ până la trecerea sa în veșnicie, la 92 de ani. Imediat după revoluție, sub îndrumarea sa, Biserica a început un amplu proces de înnoire prin crearea de noi eparhii, înmulțirea seminarelor și facultăților de teologie, înființarea a sute de noi mănăstiri și schituri, construirea a peste 1500 de biserici noi în orașe și sate, și prin punerea bazelor unei ample lucrări de asistență socială la nivel local și central pentru venirea în sprijinul oamenilor săraci.

Patriarhul Teoctist a avut o inimă curată și bună, care se oglindea pe chipul său luminos, pe zâmbetul buzelor sale și în graiul său moldovenesc, dulce și dătător de curaj. Privindu-l, îi simțeai pudoarea și curăția lăuntrică. Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, ieșit din fire, deși a fost de multe ori neînțeles, criticat și judecat. Însă criticile și judecățile oamenilor s-au făcut pentru el mai degrabă prilej de lepădare de sine și de adâncire în rugăciune pentru câștigarea dragostei și a răbdării. Singura armă a Păstorului duhovnicesc în fața nedreptăților omenești este „dragostea care nu se aprinde de mânie, nu gândește răul..., ci toate le suferă, toate le nădăjduiește, toate la rabdă” ( I Corinteni 13, 5-6).

Eu îi sunt recunoscător Părintelui Patriarh Teoctist pentru încurajările pe care mi le-a dat, mai cu seamă în anii de început ai Mitropoliei noastre, când m-am confruntat cu multe critici din partea celor care, din motive politice, n-au acceptat ca Mitropolia să stea sub jurisdicția canonică a Bisericii-Mamă. Vizitele Patriarhului în Germania în 2003 pentru hirotonia Preasfințitului Sofian și în 2006 pentru sfințirea catedralei din Nürnberg au fost pentru credincioșii noștri prilejuri de binecuvântare și de mare bucurie. Impresionate de chipul luminos și de statura maiestuoasă a Patriarhului, ca și de convorbirile cu el, autoritățile germane și-au deschis mai ușor inima pentru a recunoaște Mitropoliei noastre cel mai înalt statut, acela de Corporație de drept public.

Dumnezeu a încununat viața Patriarhului Teoctist cu o moarte „scumpă înaintea Domnului” (cf. Psalm 115, 6), fără suferință fizică deosebită. În sicriu, chipul lui strălucea și mai mult de lumina cea neapusă a Împărăției în care l-a primit Hristos ca pe sluga Sa bună și credincioasă.

De la același autor

Ultimele din categorie