Religia noastră este desăvârșită, adânc filosoficească. Lucru simplu este și cel mai de preț. În viața duhovnicească să vă luptați simplu, lin, fără siluire. Sufletul se sfințește și se curățește prin studiul cuvintelor Părinților, prin învățarea psalmilor, a vieților sfinților, a psaltichiei, a rugăciunii.

Dăruiți-vă, așadar, lucrurilor duhovnicești, și lăsați-le pe toate celelalte. La slujirea lui Dumnezeu putem ajunge ușor, fără chinuială. Sunt două căi de a ajunge la Dumnezeu: cea crâncenă și istovitoare, cu sălbaticele năvăliri împotriva răului, și cea ușoară, prin iubire. Există mulți care au ales calea cea anevoioasă și „au dat sânge, ca să ia Duh”, până ce au ajuns la o mare virtute. Eu găsesc că drumul mai scurt și mai sigur este acesta, prin iubire. Pe acesta să-l urmați și voi.

Vă puteți dărui, adică, unei alte strădanii. Să studiați, să vă rugați și să aveți drept țel înaintarea în iubirea lui Dumnezeu și a Bisericii. Nu vă luptați să alungați întunericul din cămara sufletului vostru. Faceți o găurică, pentru a intra lumina, și întunericul va pleca. Același lucru este valabil,și pentru patimi și neputințe. Nu vă luptați cu ele, ci sârguiți-vă să le preschimbați în putere, disprețuind răul. Să vă grijiți de tropare, canoane, de slăvirea lui Dumnezeu, de dragostea dumnezeiască. Toate sfintele cărți ale Bisericii noastre – Octoihul, Ceaslovul, Psaltirea, Mineiele – cuprind cuvinte sfinte, de dragoste către Hristosul nostru. Să le citiți cu bucurie, cu iubire și veselie. Când vă dăruiți acestei strădanii cu înflăcărare, sufletul vostru se va sfinți în chip lin, tainic, fără să vă dați seama. Vieților sfinților, mai ales viața Sfântului Ioan Colibașul, m-au impresionat. Sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu. Ziua întreagă vă puteți îndulci și desfăta de izbânzile lor, și să le urmați viața. Sfinții s-au dăruit în întregime lui Hristos. Prin acest studiu veți dobândi încet-încet blândețea, smerenia, iubirea, și sufletul vostru va deveni bun. Să nu alegeți mijloace negative pentru îndreptarea voastră. Nu-i nevoie nici să vă temeți de diavol, nici de iad, nici de nimic. Acestea nasc împotrivire. Am și eu o mică experiență în astea. Scopul nu este să ședeți, să vă răniți și să vă trudiți, spre a vă îndrepta. Scopul este să trăiți, să studiați, să vă rugați, să înaintați în iubire, în iubirea lui Hristos, în iubirea Bisericii. Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău și neputințe se va face tainic, fără să prindeți de veste, fără osteneală.

Acesta este lucrul cel sfânt și frumos, acela care fericește și izbăvește sufletul de orice rău – strădania de-a se uni cineva cu Hristos. Să-l iubească pe Hristos, să-l adore pe Hristos, să trăiască în Hristos, precum Apostolul Pavel care zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aceasta este ținta noastră. Celelalte strădanii să fie tainice, ascunse. Ceea ce trebuie să stăpânească este iubirea lui Hristos. Aceasta să existe în minte, în cuget, în imaginație, în inimă, în voință. Această strădanie să fie cea mai arzătoare – cum să-l întâlniți pe Hristos, cum să vă uniți cu El, cum să-L îmbrățișați înlăuntrul vostru. Lăsați toate neputințele, ca să nu prindă de veste duhul cel potrivnic și să vă afunde, să vă doboare și să vă zvârle în necaz. Să nu faceți nici o strădanie ca să scăpați de astea. Să vă luptați lin și simplu, fără neliniște și siluire. Nu ziceți: „Acum o să mă trudesc, o să fac rugăciune să dobândesc iubire, să devin bun...”. Nu este bine să te trudești, și să te lovești, vrând să devii bun. Așa o să vă poticniți mai rău. Toate să se facă în chip lin, nesiluit și liber. Nici să ziceți: „Dumnezeul meu, scapă-mă de asta!” de pildă de mânie, de tristețe. Nu este bine să ne rugăm așa, gândindu-ne la o patimă anume; s-ar putea să se întâmple ceva în sufletul nostru și să ne încurcăm mai rău. Năvălește asupra patimii ca să o biruiești și vei vedea atunci cum te va îmbrățișa, te va strânge și nu vei putea să faci nimic.

Nu luptați nemijlocit cu ispita, nu vă rugați să plece, nu ziceți: „Ridic-o de la mine, Dumnezeul meu!”, căci așa îi dați însemnătate și ispita are să vă împresoare. Pentru că, zicând, „ Ridic-o de la mine, Dumnezeul meu!”, de fapt îi dați însemnătate, luând aminte la ea. Firește, dorința de a scăpa de ea trebuie să existe, dar nu trebuie să se vadă; să fie foarte delicată și tainică. Amintiți-vă ce spune Sfânta Scriptură: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”. Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău și de neputințe se va face tainic, fără să prindeți de veste, fără osteneală.

Această străduință o fac și eu. Am găsit că este cel mai bun chip de sfințire, nesîngeros. Mai bine, adică să mă arunc în iubire, să studiez canoanele, troparele, psalmii. Fără să-mi dau seama, studiul și desfătarea aceasta duc mintea către Hristos și-mi îndulcesc inima. În același timp, mă rog deschizându-mi mâinile cu ardoare, cu iubire, cu bucurie, iar Domnul mă înalță către iubirea Lui. Acesta este țelul nostru: să ajungem acolo. Ce ziceți, calea aceasta nu este oare nesângeroasă?

Există și multe alte chipuri, cum ar fi, de pildă pomenirea morții, a iadului, teama de diavol. Astfel, din socoteală și din teamă, ocolești răul. Eu, cel mai mic, n-am pus în faptă în viața mea aceste chipuri care istovesc, aduc împotrivire și, de multe ori, roade potrivnice. Sufletul, mai ales dacă este sensibil, se bucură de iubire și se înflăcărează, se întărește și preface în bune toate cele rele și urâte.

Pentru aceasta prefer eu „calea cea ușoară”, adică așezarea aceea pe care o izbândim prin studierea canoanelor sfinților. În canoane vom găsi toate cele care le-au deprins sfinții, cuvioșii, asceții, mucenicii. Este bine să facem acest „furtișag”. Să facem și noi ce au făcut ei. Aceștia s-au aruncat în iubirea lui Hristos. Și-au dăruit toată inima. Să furăm meșteșugul lor.

(Extras din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, 2008)