Părintele Proclu Nicău – chip al smereniei și al dragostei

Acum patru ani primeam cu durere în suflet vestea trecerii la cele veşnice a Părintelui nostru, monahul Proclu Nicău. Durerii fireşti resimţite la despărţirea trecătoare de un Părinte preaiubit i‑a făcut loc, treptat, încredinţarea de a avea un ajutor de nădejde în Împărăţia Cerurilor.

Au fost, însă, mai bine de 50 de ani binecuvantați, în care sufletele multor credincioși au simtit în prezența Părintelui Proclu de la Mitocul Bălan, respirația din minunatele comori duhovnicești pe care cuvioșia sa le-a făcut cunoscute tutoror celor care îi călcau pragul chiliei sale, pelerini din mai toată țara, monahi, monahii și preoți de mir, tuturor împărtășindu-le duhul  ortodox autentic și pilduitor.

Aleasa pace și bucurie pe care o trăiam ori de câte ori îl vizitam, ce poate fi? Faptul că tânjeam la o revedere grabnică… cum poate fi înțeles? Omul lui Dumnezeu a fost și ne-am înfruptat duhovnicește din aleasa și pilduitoare viață sfântă, iar cuvintele sale au ramas adevărate jaloane în forul conștiinței noastre.

Părintele era cunoscut pentru smerenia, dragostea și blândețea sa. Ne învăța: „Trebuie să te smereşti cât de mult, cât de mult!”. Fiind căutat tot timpul pentru sfaturi duhovnicești, celor mai mulți Părintele Proclu le spunea: „aţi venit la un moş prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viaţa mea e un deal şi-o vale, nimic folositor”.

Smerindu-se, el ne îndemna: „Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia și dragostea. Cine capătă aceste două virtuţi, Duhul Sfânt îi învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu poate greşi. Iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos. Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Şi aşa au fost sfinţii. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, [ci că] ei sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite asta [e].

Mai spunea Părintele: Atât a iubit Dumnezeu omul smerit încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă, dar mândria nu o iartă! Uite asta e, asta-i treaba… Şi ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt trebuie să-ţi zici aşa în minte: toţi sunt mai buni şi eu sunt cel mai păcătos. Şi când îmi vine gândul să zic ceva să mă răzbun îi spui aşa acelui gând: am să-i zic, dar nu azi – am să-i zic mâine”. Până mâine mai zic o rugăciune, mai fac rugăciuni la noapte şi Duhul Sfânt va izgoni acele duhuri şi mâine nu-i mai zic nimica. Astfel te bucuri că ai putut birui răutatea din tine. Uite asta. Asta-i treaba (…)”.

Deseori ne îndemna: „Aşa te mântuieşti, dacă cugeţi astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am. Şi aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Şi cine se smereşte caută să fugă de tulburări… Dacă am smerenie am și dragoste, dacă n-am dragoste, n-am nici smerenie. E mai bun un păcătos smerit decât un drept mândru”.

Talanții mulți, cu care Bunul și Preamilostivul Dumnezeu l-a înzestrat, au rodit prin darul blândeții și chipul dragostei sale față de toți, ca o mărturie de sfințenie, dăruire și trăire duhovnicească vie a monahului rugător.

Părintele era o mare de dragoste. Valurile acestei mări se revărsau asupra ta de cum îi păşeai pragul chiliei, încât doreai să devii şi tu o mare de dragoste… De ce era așa Părintele Proclu? Deoarece în drumul anevoios spre asceză, omul care tinde spre unirea deplină cu Dumnezeu trebuie să întâlnească întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea alături una de cealaltă: prin credinţă sufletul vede cu ochii minţii frumuseţile duhovniceşti, nădejdea înaripează şi ţine în veghe neîncetată spre dobândirea acestora, iar dragostea desăvârşeşte. Dragostea sau iubirea stă la baza urcușului duhovnicesc. Dragostea are în ea însăși credința, nădejdea și toate virtuțile, este și cauza a acelora și vârf al lor.

Părintele Proclu nu vorbea doar de Dumnezeu, ci trăia în duhul lui Dumnezeu. Blândețea, dragostea sa față de pelerini evocă o viață cumpătată în care virtuțile au lucrat. Deși cu o viață sfântă întotdeauna se smerea… pururea se smerea.

Din mărturiile vieții cuvioșiei sale aflăm rostul ziditor și dorul neostoit pentru Împărăția Cerească. Părintele Proclu, chipul blând şi smerit dar şi ferm şi dârz în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos a semănat în sufletele noastre cu tainică dragoste și adâncă smerenie, chipul Lui Dumnezeu spre care trebuie să tindem. (Preot Nicolae Nicău)

În contextul vieții de astăzi, mai mult ca oricând, sfaturile testamentare al cuviosului monah ar trebui să ni se sădească în inimi cu putere multă, dar să și rodească cu sinceritate deplină!

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să odihnească sufletul Părintelui nostru Proclu Nicău acolo unde drepţii se odihnesc şi unde mila Lui face din cei muritori părtaşi ai Împărăţiei Cerurilor. Veşnică să‑i fie pomenirea din neam în neam! (Preot Nicolae Nicău)

Ultimele din categorie