De mai bine de un veac, pe îndepărtatele drumuri ale Siberiei, părintele Serghie îl caută pe Dumnezeu. Și tot de atunci, exegeții lui Tolstoi încearcă să dezlege misterul acestui personaj în cheie biografică, istorică, etică sau filosofico-transcedentală. Viktor Șklovski| notează în monografia dedicată marelui scriitor: „Părintele Serghie, la care scria în vremea aceea, e și el un fel de jurnal al lui Tolstoi”2.. Michel Evdokimov, în capitolul rezervat acestei nuvele din lucrarea sa „Pelerini ruși și vagabonzi mistici” scria: „Tolstoi dă glas în această nuvelă propriilor sale tulburări interioare”3. La rândul său, Livia Cotorcea sublinia într-un interviu realizat pe această temă faptul că „esența oximoronică a personalității scriitorului apare ca sublimată în splendidele lui povestiri din perioada senectuții: «Părintele Serghie», «Hagi Murat », «Sonata Kreutzer»4”.

Pe lângă aceste lecturi posibile, o parcurgere atentă a textului ne mai oferă una, prin chiar sugestia autorului: lectura patristică. La începutul capitolului al treilea din nuvelă, aflăm că prințul Kasatski se călugărește, supunându-se întru totul starețului mănăstirii, care, „era un scriitor erudit de neam nobil și ascet, adică se trăgea din călugării asceți veniți din Valahia, care se supuneau întru totul conducătorului și învățătorului ales de ei. Egumenul fusese discipolul vestitului ascet Ambrozie, el însuși discipolul lui Macarie, care fusese discipolul ascetului Leonid, care fusese discipolul lui Paisie Velicikovski.”5

Cunoscând de la biografii săi rigoarea aproape obsesivă cu care Tolstoi se documenta pentru fiecare dintre lucrările sale și amintindu-ne de drumurile sale la Optina, suntem tentați să căutăm în istoricul mănăstirii traseul acestei filiații spirituale. Aflăm astfel că, într-adevăr, o descendență duhovnicească celebră, urcă de la AMBROZIE de Optina (pe numele său de mirean ALEKSANDR MIHAILOVICI GRENKOV, 1812-1891), fostul învățător de limba greacă devenit stareț de mănăstire, prin MACARIE (MIHAIL NIKOLAEVICI IVANOV, 1788-1860), fost lucrător în Departamentul de Finanțe, devenit părinte duhovnicesc, mare cărturar și editor de cărți, până la LEONID, primul stareț de la Optina. Preacuviosul stareț LEONID (fostul administrator de afaceri comerciale numit LEV DANILOVICI NAGOLKIN, 1768-1841), a intrat însă în monahism în 1797, adică la trei ani după trecerea la Domnul a părintelui Paisie Velicikovski. În felul acesta, o filiație duhovnicească directă între cei doi, ne apare improbabilă.

Totuși, cercetând viețile acestor stareți, aflăm că atât LEON cât și MACARIE întâlniseră după intrarea lor în monahism doi ucenici direcți ai lui Paisie Velicikovski. LEONID îl cunoaște, la mănăstirea CIOLSK, pe părintele TEODOR, iar MACARIE îl întâlnește în 1810, la sihăstria PLOȘCIANSK, pe părintele ATANASIE. TEODOR și ATANASIE fuseseră într-adevăr ucenici direcți ai lui Paisie Velicikovski, trăiseră în preajma lui și deprinseseră de la acesta practicarea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus, în care îi inițiază și pe tinerii pe atunci, LEONID și MACARIE. Astfel, LEONID și MACARIE se pot numi în termeni patristici, ucenici din generația a doua a Starețului Paisie.

Ne punem întrebarea firească: de ce Tolstoi, un adevărat benedictin în respectarea detaliului istoric, face această voltă și îi pune în filiație directă pe LEONID și PAISIE VELICIKOVSKI? Oare era important ca numele lui Paisie Velicikovski să fie cheia de boltă a filiației duhovnicești în care se înscrie de bună voie prințul Kasatski? O întrebare care ne invită parcă la exercițiul pur tehnic și deocamdată, incomplet, de a compara traseele existențiale și spirituale ale celor doi părinți celebri: unul aparținând Istoriei Bisericii, celălalt Istoriei Literaturii – părintele Paisie și părintele Serghie.

Născuți, amândoi, în familii care le trasaseră drumul chiar de la naștere, rămân de mici copii orfani de tată și sunt automat îndreptați spre cariera părintelui lor. Părintele Paisie, născut Petru Velicikovski devine astfel elev la Academia Movileană din Kiev, la numai doisprezece ani, spre a deveni preot și viitor slujitor al Catedralei din Poltava, în locul tatălui său. La aceeași vârstă, Stepan Kasatski își pierde tatăl și devine elev la Școala Militară din Petersburg, spre a urma carierei de ofițer în Garda Imperială, a părintelui său. În fața rigorilor atât de asemănătoare ale Școlilor de preoți și militari, și micul Petru Velicikovski și Stiopa Kasatski dau dovadă de o personalitate puternică, greu de supus dinafară. Această individualitate îngroșată a celor doi, creează o stare tensionată între ei și norma de comportament pretinsă în școală, fapt ce culminează cu fuga efectivă din Academie a lui Petru Velicikovski, iar în cazul lui Kasatski, cu zgomotoase conflicte în care este implicat și care ajung chiar la urechile Împăratului. În fața dezamăgirii produse de imposturile anonim acceptate ale sistemului social, amândoi găsesc aceeași soluție: fuga de lume între ziduri de mănăstire. Amândoi o fac din credință: primul ajunge la flacăra credinței prin vocație, al doilea prin disperare, așa cum ne-o spune și textul: „iar disperarea unde-l dusese? – la Dumnezeu, la credința lui din copilărie, care-i rămăsese neatinsă.”6

Și în primii ani de monahism, cei doi au un comportament aproape identic: amândoi își caută un părinte duhovnicesc, apoi renunță la viața de obște pentru a trăi în schimnicie, călugărul Paisie la Muntele Athos, iar părintele Serghie, în chilia lui Ilarion, lângă mănăstirea din Tambino. Nu vor avea însă prea multă vreme parte de isihia atât de dorită, căci spre ei se îndreaptă un râu de oameni: monahi dorind să le devină ucenici, laici cerând povață, binecuvântări și chiar tămăduiri. Atât la Athos, cât și la Tambino, în jurul celor doi schimnici deveniți celebri se construiește o lume: chilii pentru ucenici, o biserică, bucătărie și încăperi pentru pelerini. Căutarea lui Dumnezeu nu mai are loc în izolarea deplină a rugăciunii solitare, ci între oameni, între problemele aparent mărunte ale unei lumi deifuge. Cei doi părinți își iau ca ancoră împotriva înstrăinării de Dumnezeu, Rugăciunea lui Iisus și citirea Sfintelor Scripturi. Puhoiul de voci din jurul lor crește însă, ajungând o mare învolburată, în care celor doi li se cere destulă credință cât să poată păși pe apă.

Aici însă cei doi se despart: Paisie Velicikovski știe că izvorul cu apă limpede pe care îl poartă în suflet și din care vor toți să se împărtășească, pornește din însuși Hristos și că astfel, nu poate seca niciodată. De aceea, își dăruiește fiecare clipă a zilei altora, păstrându-și pentru sine doar nopțile, în care citește și traduce. În timp ce, părintele Serghie e convins că pârâul acesta limpede existent în el, izvorăște chiar din sine, rod al desăvârșirii autoimpuse și riguroase, și trăiește cu teama că împărțindu-l oamenilor îl va vedea secând pe vecie. Paisie Velicikovski, slujindu-i pe oameni, îi slujește lui Dumnezeu, în timp ce Serghie „simțea în străfundul sufletului său că Diavolul înlocuise toată munca sa întru Domnul Dumnezeu, prin fapte în folosul oamenilor.”7 Paisie vede chipul lui Hristos în fiecare om de care se apropie, în timp ce Serghie își pune întrebarea: „Din toate cele ce săvârșesc, câte sunt oare pentru Dumnezeu și câte pentru oameni?”8

Măsura desăvârșirii este pentru părintele Paisie Hristos însuși, trăitor în interiorul omului și chemând la expansiunea conștiinței în comuniune harică. Acest simplu adevăr evanghelic îi scapă însă părintelui Serghie care, vede desăvârșirea ca pe un standard de atins prin ambiție, autoexigență și rigoare mutilantă la propriu și la figurat, proces în care Hristos nu se implică prin nimic, fiind doar un spectator al performanțelor atinse de om, prin sine însuși. În felul acesta, Paisie Velicikovski trăiește de timpuriu în adevărata smerenie, recunoscând că toate le face Hristos, prin făptura neputincioasă a călugărului-preot, în timp ce Serghie atinge o smerenie înșelătoare, care nu este de fapt, decât un alt chip  al ambiției și mândriei sale, de a atinge perfecțiunea și a fi primul în toate.

După această buclă despărțitoare în evoluția lor, drumurile celor doi părinți par a redeveni asemănătoare. Amândoi cunosc căderea. Paisie își vede spulberat, de trei ori la rând, visul închegării unei obști stabile de monahi. Părăsește mănăstirea construită chiar de el în Muntele Athos, sub povara prea marilor taxe impuse de turci. Mănăstirea Dragomirna se vede obligat să o abandoneze fugind din calea stăpânirii catolice, austriece, iar de la Mănăstirea Secu se mută la Neamț împotriva voinței sale, la porunca domnitorului Constantin Moruzzi. Nădăjduita isihie se transformă în zbuciumul unui continuu pelerinaj.

Părintele Serghie cade în fața tentației frumuseții, dar mai ales sub povara propriei și neîmblânzitei sale mândrii.

În căderile și așa-zisele sale nerealizări, Paisie Velicikovski se consideră un rob neputincios al lui Dumnezeu, părintele Serghie, un ostaș învins, aspru rănit în propriul orgoliu.

Ambii își păstrează însă credința. Deși aparent părintele Serghie ajunge la blasfemie, („Nu există Dumnezeu”9), el e sigur că visul pe care îl are despre Pașenka și copilărie e trimis de un înger al Domnului. Nu este oare aceasta dovada că nu și-a pierdut nici o clipă credința în Dumnezeu, ci poate doar credința că ar putea să îl egaleze în sfințenie pe Iisus numai prin mijloace proprii?

Întâlnirea cu Pașenka ne amintește de un alt sfânt, de astă dată de Cuviosul ALEXIE, Omul lui Dumnezeu, care, petrecându-și viața în pustie, ca rugător necontenit către Domnul, se întoarce acasă după treizeci de ani și, tratat ca pelerin fiind, nu este recunoscut de nimeni până nu își declină singur identitatea.

Paisie Velicikovski și părintele Serghie își desăvârșesc înduhovnicirea prin pelerinaj. Autobiografia Sfântului Paisie se încheie prin cuvintele|: „Am plecat.”10, care îl vor urmări parcă, toată viața sa pământească. Pelerinajul părintelui Serghie se încheie cu plecarea sa în Siberia. Viața lui Tolstoi se încheie cu plecarea sprea Astapovo, o stație în drumul spre eternitate.

Dacă țesându-și personajul, Tolstoi s-a gândit în mod explicit la Paisie Velicikovski sau la Cuviosul ALEXIE, Omul lui Dumnezeu, nu vom afla niciodată. Ce știm sigur, de la biografii săi, este faptul că citea adesea din Viețile Sfinților, mai degrabă decât din Evanghelie sau Psaltire, și că viața lui Paisie Velicikovski, scrisă de ucenicul său de limbă rusă, Platon, fusese deja publicată de trei ori în Rusia, și chiar la mănăstirea Optina, pe timpul vieții lui Tolstoi (în 1845 și 1847).

De faptul că geniul unui titan al literaturii poate oricând topi într-o singură figură trăsături aparținând mai multor modele, nu ne îndoim nici o clipă. Rămâne doar întrebarea, perfect legitimă: în ce măsură vremurile influențează o anumită grilă de lectură și desigur, cât de mult preț mai are sfințenia în zilele noastre?

Note:

1. – vezi: Paisie Velicikovski, Crinii Țarinii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2009, p. 85-86.

2. – vezi Viktor Șklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, București, 1986, p. 511.

3. – vezi. Michel Evdokimov, Pelerini Ruși și Vagabonzi Mistici, traducere din limba franceză de M. Mărculescu – Cojocea și E. Soare. Ed. Pandora, Tîrgoviște, 1999.

4. – vezi Livia Cotorcea, „Tolstoi a fost un personaj contradictoriu...”, în revista Kitej – Grad, nov.-dec. 2003, p. 4-5.

5. – vezi Lev Tolstoi, Părintele Serghie, traducere în limba română de Cezar Petrescu și S. Recevski, în Sonata Kreutzer și alte povestiri, BPT, Minerva, București, 1979, p. 149.

6. – vezi Lev Tolstoi, op. cit., p. 149.

7. – vezi id. p. 176.

8.- vezi ibid. p. 176.

9. – vezi ibid. p. 188.

10. vezi Paisie Velicikovski, Autobiografia, în Autobiografia și viețile unui stareț, traducere din limba slavonă de Elena Lința, ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 198.