În veacul trecut, în vremuri de persecuție împotriva Bisericii și a credinței, Dumnezeu a rânduit ca, în Ortodoxia românească, să se înalțe duhovnici cu viață îmbunătățită, sfântă, adevărate faruri călăuzitoare pentru semenii lor, care au luminat și îndrumat spiritual sufletele semenilor lor, arătându-le și demonstrând lumii întregi, prin cuvânt și faptă, dar mai ales prin pildă și viață înaltă, că idealul sfințeniei nu este doar un deziderat creștin, ci este o realitate a vieții spirituale, putând fi atins în orice fel de vremuri, inclusiv în cele de persecuție și prigoană.

Unul dintre acești Părinți cu viață îmbunătățită a fost și Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioanichie Bălan, „cronicarul sfinților” și istoricul vieții monahale românești. Cu deosebit spirit de discernere, putem constata că, dacă Părintele Mărturisitor Dumitru Stăniloae este considerat a fi cel mai important teolog român al veacului trecut, în mod similar, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan este cel care a făcut cunoscut, în mod inegalat, frumusețea și bogăția vieții monahale din ținuturile românești, care a descris cu strălucit farmec duhovnicesc chipurile monahilor români îmbunătățiți și care, fără acest efort intelectual și spiritual al duhovnicescului Părinte, s-ar fi pierdut, poate, în negura veacurilor și a uitării. Mărturie stau, alături de zecile de cărți scrise pentru popor, cele trei lucrări fundamentale ale sale: Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981) și Convorbiri duhovnicești (vol. I-1984; vol. II-1988).

Copilăria alături de preotul satului; adolescența – la liceu și mănăstire

Părintele Ioanichie Bălan s-a născut la data de 10 februarie 1930, în localitatea Stănița, din județul Neamț, din părinții Constantin și Elena Bălan, țărani simpli, dar gospodari, binecuvântați cu nouă copii.

Între anii 1937-1942, a urmat cursurile școlii în satul natal, fiind în fiecare an cel mai bun elev din clasă, având nu numai o minte foarte bună, ci și un comportament foarte frumos și constituind un adevărat model pentru colegii săi, inclusiv din clasele mai mari. 

Alături de părinți, în viața creștină l-a introdus preotul satului, Dumitru Stan, atât prin slujirea sa demnă și solemnă, la sfânta biserică, dar și prin cunoștințele de educație religioasă, pe care le preda la școala din Stănița. Era vremea când, în sufletul copilului, iar mai apoi a tânărului Ioan Bălan, se înfiripa gândul unei vieți duhovnicești înalte, departe de grijile lumii și în liniștea unei obști monahale. 

În anii de bătrânețe, adresându-se unui grup de credincioși, își aducea aminte de copilăria sa, cu bucuriile ei, legate mai ales de viața religioasă: „Știm greutățile vieții de la țară, mărturisea Cuviosul Părinte. Suntem de la țară toți. Suntem de la câmp. Am păscut și eu oile pe când eram copil și am trăit într-o casă cu nouă copii, dar deși toate necazurile pământești au fost peste noi, eram fericiți. La zece metri de casă era gardul bisericii și când mă uitam la crucea de pe biserica cu hramul Sfântului Nicolae, parcă eram în cer. Și de acolo m-am învățat să mă uit la cerul senin și la curtea bisericii și de acolo, câțiva ani mai târziu, m-a adus Dumnezeu la mănăstire”. 

Setea sa de cunoaștere l-a condus spre continuarea studiilor, în cadrul Liceului Comercial de Băieți din Roman (1942-1949). Chemarea pe care o simțea în adâncul sufletului său spre viața monahală devenea tot mai puternică, dorința de a părăsi lumea și de a se retrage pentru rugăciune și viață ascetică îi deschideau calea spre mănăstire. În anul 1946, deci la vârsta de doar 16 ani, în însemnările sale, vorbea despre „lupta vieții”: „Când ziua e cu soare, când cerul e senin și când omul pare obosit de greutățile vieții sale, eu mă încumet a scrie câteva rânduri despre lupta vieții. Cu capul în palme adesea stau și mă gândesc la felul vieții omului. Într-o viață, de când merge pe picioare și până ce moare, omul trece prin multe greutăți și în multe nu este de nimeni ajutat. De ce?... Fiindcă n-are credință, nu-și dă seama de scopul vieții sale și de unde ar putea primi ajutor. Eu sunt mic încă și stau și mă gândesc ce fel de viață voi avea, prin ce greutăți voi trece, dar nimeni nu știe dorul meu. Aș vrea să mă pocăiesc, să trăiesc cu totul în credința lui Dumnezeu, să mă depărtez de lumea aceasta, să trăiesc sub zidurile unei sfinte mănăstiri și să trăiesc în sânul naturii, căci numai așa voi reuși în lupta vieții și în greutățile vieții voi primi ajutor. Adesea stau și mă gândesc și plâng de durere că nu-mi pot îndeplini dorința și că stau în această lume care și pe mine mă duce la pieire. Când sunt liber mă uit prin cărți cu vieți de martiri, sfinți și asceți și cu lacrimi în ochi citesc cum au fost la început și cum au ajuns asceți cu teamă de Dumnezeu și-mi pun întrebarea; când oare, mă voi duce, când voi căpăta ajutor și Duh Sfânt ca să mă duc la Sfânta Mănăstire, să trăiesc în credință și să trăiesc în sânul naturii?”.

Cu un astfel de dor și auzind despre înalta duhovnicie a Părintelui Cleopa, merge la Mănăstirea Sihăstria, pe care avea să o intituleze mai târziu, într-un volum de-al său, „un pridvor al Raiului”. Între iscusitul duhovnic și tânărul Ioan, doritor a intra în „cinul îngeresc” al monahilor, are loc un dialog, care îl va ajuta să facă alegerea, pe care nu a va regreta nici o clipă, în întreaga sa viață: 

„– Cum te cheamă, frate. Și ce dorești? M-a întrebat el.

– Mă cheamă Ioan și aș vrea să vin la mănăstire, părinte.

– Da. Bun lucru dorești, frate Ioane, dar aici, la noi, este mai greu de făcut călugărie, că trebuie să mergi în fiecare zi la ascultare, unde este nevoie, iar noaptea trebuie să te scoli la Utrenie și să-ți faci canonul rânduit. Trei zile pe săptămână trebuie să mănânci o dată pe zi, fără ulei, să faci trei sute de metanii și închinăciuni în fiecare noapte și să te rogi în taină neîncetat. Ai să poți face toate acestea?

– Mă rog lui Dumnezeu, părinte, și sper să pot face ceva!

– Bine, frate Ioane. Roagă-te lui Dumnezeu și Maicii Domnului și, când vei putea, să vii la mănăstire. Mai stai o zi, două aici la mănăstire, apoi du-te acasă și vino cu bagajul când vei putea, că te primim...”.

La scurt timp, lăsând în urmă lumea și casa părintească, își îndreaptă pașii spre mănăstirea care avea să îi devină loc al nevoințelor, al lacrimilor, dar și al biruințelor. 

Părintele Iulian, duhovnicul Schitului românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, considera că, după Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cele mai frumoase poezii religioase, scrise de un monah român și care exprimă cel mai înalt și mai sensibil dorul de cer al monahului, sunt cele compuse de Părintele Ioanichie Bălan. 

La data de 4 noiembrie 1949, lasă în urmă lumea și familia. Despărțirea de mama sa este surprinsă în cuvinte de o profunzime specială. În finalul poeziei intitulată „Rămâi cu bine” și adresată maicii sale, viitorul monah își exprimă astfel dragostea și recunoștința față de cea care i-a dat viață:

„Și dacă plec, nu e nimic,

Deci nu mă plânge, mamă,

De-acum rămâi cu bine-ți zic, 

Căci glasul Lui mă cheamă.

Într-un târziu, ne-om întâlni, 

Când vremea dă s-apună, 

Atuncea, mamă, vom vorbi

Și-om plânge împreună.

Iar dacă te-ai fi dus cumva

În lumea de dincolo,

Voi rătăci, te voi căta,

Și te-oi găsi și-acolo”.