Când am venit prima dată la Pângărați, Părintele Teofil era tânăr, Dumnezeu să-l odihnească în pace. De când ne-a văzut – eram împreună cu soțul – ne-a chemat la spovedit. Avea foarte mulți ucenici atunci, vreo 200-300. După ce s-a îmbolnăvit, a mai rămas cu vreo 40 și, cu ajutorul Măicuței Domnului, am rămas între aceștia din urmă și am încercat să-l ascultăm în toate. Părintele ne citea de cum ne vedea. Nici nu era nevoie ca să-i spunem problemele, că imediat ne răspundea. Veneam de multe ori cu necazuri grele la dânsul și îmi dădea o pace imensă. N-am putut niciodată să-l privesc în ochi. N-aveam curajul, căci simțeam că sfredelește în inima omului.

„Nu vă depărtați de mănăstire, nu plecați, nu vă împrăștiați”

Am avut bucurii multe cu Părintele Teofil. Tot timpul ne veselea. N-am să uit niciodată momentul în care am îngenuncheat și eu lângă Sfinția sa și un alt părinte ne-a citit rugăciunea de dezlegare. Se pregătea pentru împărtășirea de a doua zi și mă gândeam: cu chip de înger, dar este și el om.

Am suportat foarte greu plecarea Sfinției sale și te învăț și pe tine, să nu faci ce am făcut eu: m-am depărtat. Și părintele a spus: nu vă depărtați de mănăstire, nu plecați, nu vă împrăștiați.

Mi-am dat seama de sfințenia Părintelui abia după ce l-am pierdut. Chiar dacă a plecat dintre noi, să știți că duhul Părintelui se simte și lucrează peste tot. Am avut un sfânt în viață. El ne-a iubit mult. Aceeași dragoste împărțea la toți. Nu conta dacă era Maria, Elena, Aurica – el avea aceeași dragoste către fiecare. Și mă gândeam: Doamne, cum poate Părintele să dea atâta dragoste fiiilor și fiicelor sale duhovnicești, iar noi nu reușim să ne iubim câtuși de puțin între noi?