Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca și cele ale Săptămânii Luminate și trăia totdeauna bucuria pascală.

Mereu se auzea din gura lui: „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție, Dumnezeule!” Și îi îndemna pe toți să spună: „Slavă Ție, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar și când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet. [...]

Starețul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască și evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă și de ce să se teamă? De diavoli, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta și se pregătea pentru ea? Și-a săpat încă și mormântul el singur, ca să fie pregătit, și-a pus și crucea, pe care și-a facut-o el însuși, după ce și-a presimțit moartea, scriind următoarele: „Păcătosul Tihon, ieromonah, șaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ție, Dumnezeule!” 

Întotdeauna începea cu „Slavă Ție, Dumnezeule!” și încheia cu „Slavă Ție, Dumnezeule!” Se împrietenise cu Dumnezeu și de aceea folosea mai mult pe „Slavă Ție, Dumnezeule!” decât pe „Doamne lisuse Hristoase, miluiește-mă!” Se mișca, precum am văzut, în spațiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreună cu Sfinții îngeri în vremea Sfintei Liturghii.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, pp. 23-24)