Multe persoane care suferă din cauza insuficientei acceptări de sine, conştient sau inconştient, speră că iubirea unei persoane sau, poate, atenţia unui grup de oameni îi va ajuta să aibă o atitudine mai bună faţă de ei înşişi. Cineva intră în showbiz doar pentru ca să fie iubit. Altcineva caută persoane de sex opus, sperând că iubirea acestor persoane va vindeca totul, iar astfel se va putea iubi pe el. Cât de justificate sunt aceste speranţe?

Da, acestea sunt nişte speranţe foarte răspândite, dar, din păcate, sunt absolut iluzorii. Omul, mai întâi de toate, se iubeşte sau nu se iubeşte pe sine în relaţiile cu ceilalţi. Repet, dacă nu este suficient de compătimitor, atunci nici o compătimire din partea celorlalţi nu îl va ajuta.

Omul speră că o notă pozitivă dată de cei din jur îl va ajuta. Cu toate că poate avea un mare succes şi toţi îl respectă pentru acest succes, oricum el va rămâne cu problemele sale, nu-i aşa?

Da, putem spune aşa, dar acesta va fi un răspuns uşor schematic, căci dacă omul obţine un succes, care are o rezonanţă socială, înseamnă că această activitate are o parte semnificativă: ceea ce a făcut el este important şi bun pentru alţi oameni. Şi datorită acestui succes acceptarea de sine va creşte în mod firesc.

Iar plăcerea laudelor străine este un drog. Primeşti plăcere, dar nu pentru mult timp, iar apoi ai nevoie de o doză nouă, şi mai mare.

Cum îi poţi fi partener persoanei care nu se iubeşte pe sine? Iată, spre exemplu, cineva fie s-a îndrăgostit de un astfel de om, fie a întemeiat o familie şi a înţeles că celălalt are o problemă – lipsa acceptării de sine. Îl poate ajuta în vreun fel, în afară de sfaturi?

Da, tocmai sfaturile îl pot ajută în ultimul rând. Iar în primul, iată ce îl poate ajuta. Acceptarea de sine scăzută este o aşteptare obişnuită că eu îţi voi spune totul cu sinceritate: m-am păcălit singur astăzi, cum am întârziat undeva, cum am înşelat pe cineva, că am pierdut cheia de la apartament, am navigat jumătate de noapte pe Internet... În general, dacă voi mărturisi cu sinceritate toate „minusurile” mele, atunci, clar lucru, tu mă vei judeca, chiar şi în mod tacit. Acceptarea de sine a unei astfel de persoane va creşte doar prin construirea unei noi experienţe de viaţă, atunci când va da peste persoanele care nu îl vor judeca pentru aceste mărturisiri.

Cu alte cuvinte, trebuie să-i oferim acea acceptare pe care nu i-au oferit-o părinţii.

Aveţi perfectă dreptate. Iar pentru asta trebuie să ne amintim că opusul judecării este compasiunea, atunci când omul poate să povestească totul despre sine şi să primească empatie sinceră: „Înţeleg cât de greu îţi este din cauza asta”; „Înţeleg cât de mult te-ai enervat”; „Îmi imaginez cât de greu ţi-a fost...”. (Psiholog Aleksandr Kolmanovski)

(Dr. Dmitri Semenik, Problemele iubirii: relațiile de dinaintea căsătoriei, Editura Doxologia, Iași, 2019, p. 22-24)