Zis-a Domnul: Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor. (Ev. Ioan 10, 9-16)

Cuvântarea Domnului despre Sine ca Ușă către mântuire și ca Păstor care are grijă de turma duhovnicească este urmarea unui eveniment amintit în capitolul 9 al Evangheliei după Ioan, care i-a tulburat pe farisei, învățătorii de elită ai vremii: vindecarea orbului de la scăldătoarea Siloam. Vestea minunii s-a răspândit imediat în curtea templului, de aceea fariseii trebuiau să găsească un motiv să o invalideze, ca să nu își piardă autoritatea asupra iudeilor. L-au chestionat insistent pe cel împricinat despre „metoda” de vindecare, iar apoi pe părinții acestuia, sperând să li se confirme că fiul lor n-ar fi fost de-adevăratelea orb. Negăsind nici o „portiță” prin care să nege minunea, i-au amenințat pe aceștia să tacă, iar pe vindecat l-au alungat din sinagogă, ceea ce pe atunci însemna excluderea socială. Pentru aceasta, Domnul le-a spus fariseilor că sunt mai de plâns decât orbii, fiindcă deși văzând, ei refuză să facă binele. Altfel spus, deși ei cunosc legea și proorocii, nu le citesc și nu aplică în viața lor fiind astfel învățători răi.

Critica Domnului la adresa fariseilor continuă în capitolul al zecelea, versetele 9-16 constituind pericopa de față. Ca și altădată, Iisus explică rolul celui rânduit să conducă o comunitate comparând-o cu o ocupație comună a israeliților, anume păstoritul oilor. Staulul este sinagoga, sau am spune noi astăzi, Biserica, iar oile sunt credincioșii, în timp ce păstorul este conducătorul comunității de credință. Iisus Se înfățișează pe Sine ca Păstorul cel bun, a cărui grijă pentru oile Sale este nu o simplă ocupație, ci îndeletnicirea supremă. El Își pune sufletul pentru acestea și dorește ca ele să aibă viață „din belșug”, adică nu își propune doar supraviețuirea păstoriților, ci bunăstarea duhovnicească. Însă nu toți doresc bunăstarea turmei, ci există două categorii de răuvoitori. Primii sunt externi, anume furii, al căror scop este „să fure, să junghie și să piardă” – adică profeții mincinoși sau falșii învățători, care caută să înșele oamenii, profitând de buna lor credință și „furând” credincioșii din curtea lui Dumnezeu pentru a-i face propriii lor adepți. Alți răuvoitori, să îi numim interni, sunt păstorii răi. Aceștia au legitimitatea conducerii turmei, fiind rânduiți ca preoți la templu, după rânduiala mozaică, ori învățători ai dreptei credințe. Însă ei, în loc să călăuzească poporul către Dumnezeu, se comportă ca niște administratori, nu caută bunăstarea turmei. La atacul lupului, adică în necazuri și greutăți, aceștia își văd de propriile interese și lasă staulul neapărat, fiindcă nu au dragoste față de păstoriții lor.

Bunătatea Blândului Păstor stă în aceea că Iisus îi cunoaște atât pe păstoriții Săi, cât și pe Dumnezeu-Tatăl, Creatorul și Stăpânul a toate. Purtând, ca Dumnezeu întrupat, omenitatea și dumnezeirea, Hristos înțelege atât nevoile turmei duhovnicești, a oamenilor vulnerabili și doritori de ocrotire, cât și puterea de viață care vine de la Tatăl, unindu-le în Sine. Bunătatea Sa decurge prin urmare nu din mulțumirea unui afacerist care face profit din exploatarea turmei, ci din actul natural de a dori binele celor păstoriți. Tocmai de aceea Hristos nu se poate limita doar la turma lui Israel, așa cum declara odinioară doar pentru a încerca credința femeii canaanence (Matei 15, 21-28), ci inima Sa iubitoare cuprinde toată lumea. El Se angajează să aducă și alte oi, „care nu sunt din staulul acesta”, adică dintre neamurile păgâne, în casa Tatălui ceresc, pentru a face din toate „o turmă și un păstor”.

Faptul că acest fragment biblic este citit la sărbătoarea unui sfânt ierarh, precum Ioan Gură de Aur, Grigorie Palama, Iosif de la Partoș, Calinic de la Cernica sau Nectarie al Eghinei, accentuează rolul păstorului duhovnicesc în viața comunității de credință. Episcopul, dar și preotul ca delegat al lui în comunitatea parohială, este păstor bun în măsura în care se îngrijește de buna rânduială a Bisericii încredințate spre slujire. Are grijă de abundența hranei Sfintelor Scripturi pe care trebuie să o ofere credincioșilor, ca împreună cu ei să „rumege” învățăturile spre înțelegerea tainei credinței. Îi mângâie cu cuvintele sale, făcându-i să-l urmeze din dragoste și cu încredințarea că el îi conduce pe calea mântuirii. Îi adapă cu puterea rugăciunii proprii și îi învață astfel să se roage. Iar pe lângă acestea, îi ocrotește pe toți și îi ferește de primejdii și boli: păcatul, erezia, scăderea credinței. Cel care îngrijește cu dragoste de oile sale, acesta este urmat de bunăvoie, numai la auzul cuvintelor sale. Cel rău, dimpotrivă, nu poate să conducă turma, pentru că oile îi cunosc glasul. Fiind numai un simplu administrator al comunității, ba mai rău adesea poruncind cu tărie în loc să stăpânească cu blândețe, slujitorul nu va fi urmat de credincioși. Aceștia s-ar pierde, ori găsindu-și un învățător dinafară, care e „fur”, ori devenindu-și fiecare propriul său învățător, dezbinând astfel turma și făcând-o vulnerabilă pentru prădătorii dinafară, dușmanii păcii cerești.

Puterea slujitorului de a-și păstori bine turma stă înrădăcinată în legătura sa cu Păstorul cel mare, prin a Cărui ușă am intrat cu toții la Botez. Iar aceasta se solidifică atât prin rugăciune și urmarea rânduielilor bisericești, cât și prin conlucrarea în dragoste cu alți păstori ai comunităților locale. Dar totodată e întărită și din cealaltă parte: membrii turmei duhovnicești aduc multă bucurie și mângâiere sufletească păstorului lor atunci când, cu dragoste ascultă îndrumările cu încredințarea că îl urmează pe calea mântuirii. Făcând astfel, la rându-le sunt feriți de ruperea lor din comunitate și răpirea de către „lupul cel înțelegător”, așa cum e numit vrăjmașul într-o rugăciune din Canonul de împărtășanie. Iar în comuniunea de rugăciune, unde se află atât ierarhii și credincioșii de aici de pe pământ, cât și cei care deja s-au preaslăvit în Împărăția Cerească după încheierea vieții trecătoare, toți devenim „o turmă și un păstor”.