Aspecte introductive

Plasată sub auspicii multiple, duminica aceasta, ce marchează deopotrivă împlinirea a două săptămâni de post și este dedicată Sfântului Ierarh Grigorie Palama, beneficiază de două relatări evanghelice. Asupra celei din urmă ne vom opri în rândurile următoare. Purtând pecetea Apostolului Teolog, ea vine să-L prezinte pe Mântuitorul Hristos într-o ipostază aparte, aceea de păstor.

În scurtul preambul al acestei puternice imagini, adesea regăsită pe pereții bisericilor și cei ai caselor și din păcate, tot mai rar pe cei ai inimilor noastre, Învățătorul însuși vorbește auditoriului pe înțeles. Mulțimea care-l asculta era parte a unei societăți în care păstoritul se număra între îndeletnicirile des întâlnite, aidoma agriculturii ori păstoritului (în zonele din vecinătatea mărilor, lacurilor și râurilor). Ca atare, sintagma avea puternice reverberații în mentalul colectiv și era acompaniată, apodictic, de o complexă reprezentare la nivelul imaginarului social. Imaginea pe care Dânsul o propune are un puternic impact emoțional. Păstorul intră în staul. Nu pe oriunde, ci pe ușă. Calitatea sa oficială e recunoscută de ceilalți, care-l deschid, dar și de animăluțele care, fericite, îl urmează, recunoscându-i glasul.

„Eu sunt ușa oilor”

Odată precizate aceste aspecte, Mântuitorul se definește pe sine prin intermediul unei interesante imagini: „Eu sunt uşa oilor”. Ține să sublinieze astfel că intrarea în Împărăție, în staulul în care suntem chemați a ne afla la adăpost trece pe la El. Nu știm exact dacă Domnul vrea să se definească în mod absolut ca poartă de intrare, ori ca cel ce o deschide. Nici părerile exegeților nu sunt întru totul unanime. Cert este însă, că nu există o contradicție între a fi una și cealaltă. În plus, în baza ubicuității, Domnul poate fi ambele. Dânsul e toate întru toți, iar faptul că noi suntem e posibil doar datorită Lui și prin El.

Afirmația ce vine să invite la intrarea în Staulul veșniciei, arătând unde e ușa, e urmată de denunțarea tuturor auto-intitulatelor mesianisme precedente. E firesc. Mărturisind că El este, Iisus nu închide un capitol glorios al istoriei lumii. Și arată că orice promisiuni paralele de acest fel, anterioare ori următoare, sunt mincinoase.

Mai zice Rhabbi un lucru interesant aici: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. Promisiunea merită analizată mai în profunzime. Rațiuni de timp și spațiu nu ne permit o abordare mai amplă. Și totuși. Domnul promite viață. Și încă una din belșug. Nimeni nu știe mai bine ce înseamnă a „avea viață din belșug” decât un bolnav ce-și trăiește în agonie ultimele clipe. Cât a fost sănătos și a avut cu prisosință darul vieții, n-a știut poate a-l prețui cum se cuvine. De-ndată ce a pierdut elemente precum sănătatea, a ajuns să se bucure și de fărâma de vivacitate ce i se prelinge clipă de clipă din leșul care devine, ceas după ceas, o ipostaziere a cadavericului. A avea viață din belșug înseamnă a trăi din plin și la maximum. În relație cu Domnul, acest lucru presupune și Eternitatea. Din păcate, adesea abia atunci când o pierdem ne dăm seama ce importantă e viața. Și poate că nu ar strica să privim mai des înspre acest pasaj și să înțelegem că nu-i de colea promisiunea lui Hristos. Viața din belșug! Întru veșnicie! Însă acest lucru e posibil doar prin El, întru El și alături de El.

„Eu sunt Păstorul cel bun” – în loc de concluzii

Ulterior, Domnul se definește drept Păstorul cel Bun. Așa cum am menționat mai sus, nu este o contradicție între faptul de a fi și ușa și păstorul. El însuși e Împărăția și calea spre Ea deopotrivă. Cei care se ocupă cu păstoritul știu ce important este ca omul pus în sarcina de a avea grijă de oi să fie și bun. Responsabil. Iar cel mai bun păstor e întotdeauna proprietarul turmei. E direct interesat și într-o manieră cât se poate de sinceră de bunul său. Când apar lupii, ori alte animale prădătoare, rămâne pe baricade. Aprinde focul, dezleagă câinii, încearcă prin orice mijloace să intimideze pe cei care ar putea să-i aducă daune și să descurajeze ulterioarele manifestări de acest fel. Spre deosebire de un om care ar putea îndeplini acest rol angajat fiind. El nu-și va risca niciodată viața. Nici proprietarul nu o face doar din pur interes material. Nicidecum! Între el și animale se stabilește o relație strânsă, cu conotație empatică. Blândețea oilor îl bine dispune, turma având adesea un rol aparte asupra stării lui psihologice.

Extrapolând, Domnul se definește pe sine ca Păstorul cel Bun și ne numește pe noi, cei care-l urmăm, oile sale. Nu pentru că și-ar dori să ne retrogradeze la statutul animalier. Mai degrabă vrea să sublinieze prin aceasta faptul că și-ar dori să fim împreună, aidoma unei turme, alături de El. Urmându-l. Căci așa cum am arătat în textul dedicat pericopei anterioare, a merge pe urma cuiva înseamnă a te deplasa în siguranță și a fi protejat. El e cel care-și asumă riscurile cele mai mari în caz de pericol. Suntem noi în stare să îndeplinim voia Domnului? Nu-i extrem de greu și merită! Îndrăzniți!