Acest părinte vrednic de pomenire întrecea pe mulţi călugări cu postul, cu privegherea, cu bărbăţia şi cu râvna pentru împlinirea faptelor bune. Cel mai mult se jertfea cu săvârşirea Liturghiei zilnice şi cu spovedania credincioşilor. Deşi era aspru la canon şi hotărât în cuvânt, totuşi mulţi îl căutau şi îl aveau de părinte duhovnic. 

Mărturisesc ucenicii lui că părintele Sava primise de la Dumnezeu, pentru viaţa lui aleasă, darul izgonirii duhurilor necurate. Zilnic veneau la el oameni bolnavi, pe care părintele îi făcea sănătoşi cu postul şi cu rugăciunile sale. Din această pricină, multe ispite pătimea de la diavoli. 

Odată, l-a întrebat un episcop: 

– Părinte Sava, de ce te chinuieşti aşa de mult cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea?

– Preasfinţite, Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pentru noi toţi, iar eu sufăr numai pentru păcatele mele! 

Părintele Sava slujea întotdeauna cele sfinte cu multă evlavie şi fără nici o grabă. Într-o zi, însă, cântăreţul cânta repede la strană. Atunci bătrânul a zis ucenicului său: 

– Spune-i cântăreţului că eu nu mă grăbesc! 

Într-o zi, nu avea cine face mâncare la obşte. Atunci părintele Sava, după ce termină slujba, a tăiat lemne, a pregătit mâncarea, a sunat clopotul şi a servit pe toţi la masă. La urmă a început să spele vasele. 

– Lasă, părinte stareţ, că spălăm noi vasele, i-au zis ucenicii. 

– Nu. Astăzi fac eu tot. Mâine, dacă veţi vrea, veţi face sfinţiile voastre.

Din ziua aceea, toţi se sileau să urmeze nevoinţa stareţului. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 602-603)