Spunea părintele Nicodim ucenicilor săi:

– Când am fost hirotonit preot, m-am rugat în taină lui Dumnezeu şi I-am cerut să-mi dea darul cuvântului, al înţelepciunii duhovniceşti şi al povăţuirii sufletelor pe calea mântuirii, ca să pot călăuzi cât mai mulţi creştini la Împărăţia Cerurilor. Am gândit atunci să nu primesc bani pentru slujbele religioase. Dar, văzând că prin aceasta aduc sminteală altora şi se mâhnesc credincioşii că le refuz darul, am hotărât înaintea lui Dumnezeu să primesc cele ce-mi dau credincioşii la biserică; însă, o parte de bani să-i dau la săraci, iar altă parte să-i folosesc pentru tipărirea şi cumpărarea de cărţi sfinte, pe care apoi să le împart gratuit celor ce au nevoie. Aşa am făcut toată viaţa mea de preot şi multe suflete s-au folosit şi s-au întors la Hristos cu ajutorul rugăciunilor, al sfatului bun şi al cărţilor sfinte.

Unui ucenic care se certa cu cei din jur i-a zis:

– Nu este bine şi creştineşte să-ţi pierzi timpul în discuţii care duc la ceartă şi dezbinare. Acela este biruitor în discuţii care la început se pare că este biruit, dar până la urmă reuşeşte să rămână în pace şi dragoste cu acela cu care nu se potriveşte în idei.

Uneori, zicea bătrânul către ucenicii săi:

– Poporul nostru creştin este foarte iubitor de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, însă fiecare i-a pipăit numai buzunarul. Rar s-a găsit câte unul ici-colo ca să-l ajute, să-l călăuzească şi să-l îndemne cu adevărat la cele bune, la mântuire. Mă doare inima că nu pot face mai mult pentru acest popor, căci şi eu sunt os din oasele lui, carne din carnea lui. Dacă aş putea, m-aş duce din casă în casă să stau de vorbă cu credincioşii noştri, să-i învăţ dreapta credinţă, să le las vreo carte bună pentru citit, să fac rugăciuni cu ei, să-i mângâi în necazuri şi să mă bucur împreună cu ei, ca să nu se simtă singuri şi părăsiţi.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 658-659)