Pătimirile Domnului și mântuirea noastră

Capitolul din care face parte pericopa evanghelică citită în cea de-a cincea duminică din Postul Mare, e unul amplu. Îl prezintă pe Domnul deopotrivă în ipostaza propovăduitorului, cât și în cea a celui care împarte binecuvântări. Ba mai mult, ni-L arată punând accentele în mod corespunzător. Încă din debutul său, Îl întâlnim pe Hristos propovăduind în hotarele Iudeii. Ca de obicei, e acompaniat de mulțime.

De această dată, subiectul ales are conotații matrimoniale. Cei care Îl provoacă la cuvânt sunt cărturarii și fariseii. Vin frecându-și mâinile cu entuziasm și speră că-L vor prinde din nou în cuvânt. Divorțul e tema dezbaterii. Hristos întreabă ce spune Moise, iar apoi vorbește despre iconomie. Arată că aceasta nu este doar un apanaj al Ortodoxiei, ci exista și în practica Legii Vechi. În același timp, însă, aduce în atenție situația ideală: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter.”

Cuvintele Lui nu pică bine mulțimii. Astfel, peste puhoiul de iscoditori se așterne tăcerea. Îi urmează un episod duios. Domnul interacționează cu copiii. Cu cei ce sunt astfel la vârstă, dar și cu cei ce erau copii la minte. Căci Apostolii, certându-i pe părinți că-și aduceau odraslele la Învățător, se dovedesc a face parte din ultima categorie. De aceea, ei sunt mustrați, iar Hristos arată că un criteriu de intrare în Împărăție, este nevoia de a fi copil. La inimă, nu la minte.

Dialogul cu tânărul bogat vine apoi să vorbeasă despre prioritățile mântuitoare, iar cel cu Apostolii, despre răsplata celor care Îl vor urma pe El. Apoi, Hristos urcă împreună cu învățăceii înspre Ierusalim.

Patima Lui și mântuirea lumii

Călătoria este folosită, ca de obicei de către Dânsul, în scopuri didactice. Rabbi le vorbește ucenicilor despre ceea ce va urma să se întâmple. Despre Patima și omorârea Lui. Dar, în același timp și despre Înviere. Cei doisprezece nu sunt însă foarte receptivi la vorbele Sale. L-au mai auzit și cu alte ocazii vorbind așa și preferă să se facă că plouă.

Ca atare, Iacob și Ioan încearcă să schimbe subiectul, folosindu-se de o pretenție nejustificată. Vin și cer să stea, unul de-a stânga și unul de-a dreapta întru Slava Sa. Pretențiile lor nu sunt doar copilărești, ci și arogante, fapt ce explică mânia celorlalți din ceată. În acest context, Hristos le arată ce presupune o astfel de demnitate: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Tinerii și neînvățații Apostoli nu conștientizează nici dificultatea cererii, nici profunzimea răspunsului și nu bănuiesc că Domnul le vorbește acolo despre sfârșitul lor mărturisitor. Și totuși, El acordă aviz favorabil cererii lor.

Întâietatea – la oameni și la Dumnezeu

Discuția cu cei doi constituie pentru Mântuitorul și pretextul de a vorbi despre anumite lucruri ce țin de percepția lui Dumnezeu asupra lumii. De a pune accentele clar și răspicat. Aparenta mânie a celorlalți Apostoli Îl determină să-I adune pe toți, cum face un părinte cu copilașii care sunt certați. Și să-i împace, firește. Momentul îi permite să le arate că dacă din punct de vedere social, cel care conduce dă ordine, mână și adună, între cei care Îl urmează lucrurile trebuie să stea în mod absolut altfel. „Cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”, spune El. Învățătorul însuși este un exemplu în acest sens. Ceea ce făcuse până în acel moment certifică acest fapt, în vreme ce, ceea ce va face, va veni să-I desăvârșească mărturia.

În loc de concluzii

Într-o lume în care aproape oricine își dorește să conducă, să fie slujit, doar Dumnezeu mai rămâne un genuin exemplu de slujire. Și totuși, singularitatea și excepționalitatea modelului pe care Îl oferă, nu-L face să fie nici inactual, nici indezirabil. Știm cu toții câtă bucurie ne aduce orice formă de manifestare a dragostei pentru aproapele. Ea face parte din slujirea noastră. Ne definește ca persoane și ne repolarizează în raport cu divinul. Poate că nu ar fi rău ca și reprezentanții structurilor sociale de astăzi, să privească mai atent la modelele mari de leadership care și-au făcut simțită prezența în decursul istoriei. Între ele, pe locul întâi se găsește, de bună seamă Hristos. Or, superioritatea lui nu s-a manifestat în aroganță, pretenții nejustificate, sau alte lucruri de felul acesta. Nu! Dragostea a constituit chintesența slujirii Sale! Iar manifestările ei au fost diverse. Prin toate, Domnul a slujit lumea. Și i-a arătat cum ar trebui să se comporte ea în mod firesc. Vi se pare greu să-l slujiți pe aproapele? Să-l învăluiți în dragoste și pace, așa cum poate odinioară îl potopeați cu sudalme și vorbe urâte? Nu e greu. Dacă Dumnezeul întrupat a făcut-o, putem și noi. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie