Un oarecare creştin sărac de bunătăţile cele trecătoare, dar bogat în fapte bune, mergând odată pe drum, din nebăgare de seamă, s-a lovit cu piciorul de o piatră. Fiind desculţ, lovitura i-a făcut multă durere, iar el - ca un om necăjit - slăbănogindu-se, a zis către piatră: „De bună seamă că diavolul te-a pus aici în mijlocul drumului, iar nicidecum omul!”. Îndată ce a rostit această hulă, a fost pedepsit de Milostivul Dumnezeu, în chip minunat, după cum se obişnuieşte să pedepsească totdeauna pe cei îmbunătăţiţi, în viaţa aceasta, ca să nu se păgubească sufletele lor. Deci, i s-a părut omului, în clipa aceea, că i-a turnat cineva un cazan cu apă clocotită în cap şi din asta a simţit atâta durere, încât a rămas orb şi fără simţire. Atunci l-au ridicat nişte trecători şi l-au dus acasă. Acolo a zăcut la pat multă vreme, fiind paralizat de la mijloc în jos, iar cealaltă parte a trupului era acoperită de răni putrede. Nimeni nu se putea apropia de el, decât numai cei cari îngrijeau de el. A zăcut aşa multă vreme, chinuindu-se fără să rostească vreodată un cuvânt greu sau nepotrivit, ci mulţumea lui Dumnezeu totdeauna, zicând: „Pe cei care îi iubeşte Dumnezeu, pe aceia îi şi ceartă” şi altele asemenea, cu multă răbdare şi îngăduinţă. Pentru răbdarea şi pentru credinţa lui cea mare a fost vindecat prin minune de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...” Opere Complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 352)