Pe urmele Cuvioasei Teofana Basarab, țarina bulgarilor, o sfântă ce-și așteaptă locul în calendar

Printre sărbătorile de toamnă, cele două zile de la sfârșitul lunii octombrie, trecute cu cruce roșie în calendar, dedicate sfinților Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Basarabov, sunt urmate de o a treia zi, dedicată unui alt sfânt al locului, anume Mitropolitul Iachint de Vicina, socotit întemeietorul Mitropoliei Țării Românești (28 octombrie). Însă tot în această zi mai e pomenită, la bulgari, cuvioasa Teofana Basarab, o figură emblematică pentru nobilimea medievală din spațiul dunărean.

De origine românească dar cunoscută drept mamă culturală a Bulgariei ultimilor Asănești, ea a rămas în legendele sud-dunărene ca un simbol al maicii devotate, al eleganței domnești dar și al evlaviei. Cu toate acestea, despre viața ei se știe încă destul de puțin. În special anii din urmă ai vieții sale, precum și drumul rămășițelor ei pământești, rămân învăluite în taină. Cercetarea de față nu se dorește, prin urmare, a fi un sinaxar, ci mai degrabă reconstituirea unei biografii, care propune și câteva ipoteze.

Domnița Braida, din neamul Basarabilor

Viitoarea țarină s-a născut în jurul anilor 1300-1305 în familia conducătoare a Țării Românești, fiind fiica cea mare a lui Basarab I (1310? -1352), primul conducător al statului centralizat Țara Românească, cel care se semna în documente ca „Ioan Basarab”, sau „Ivanko”, după cum îl pomenesc vecinii noștri de peste Dunăre. Despre mama ei se știe doar că numele ei era Margareta sau Marghita (conform sinaxarelor bisericilor din Câmpulung și Râmnicu Vâlcea), fiind originară din familia maghiară Kökényes-Renold, din cetatea transilvăneană Dăbâca. A primit la botez numele Braida. După ea, familia s-a îmbogățit cu încă o fiică, Ruxandra, iar apoi cu un fiu, Nicolae Alexandru, viitorul domn al Țării Românești (1352-1364).

După obiceiurile medievale, Voievodul Ioan Basarab, fiind interesat să-și întărească legăturile politice cu casele domnești din vecinătate, a izbutit căsătoria celor două fiice cu viitorii țari ai Bulgariei și Serbiei. Braida s-a căsătorit în jurul anului 1322 cu prințul Ivan Alexandru, despot (lider regional) la Loveci și, ca nepot al țarului bulgar Mihail III Șișman (1323-1330), pretendent la tron. Sora ei, Ruxanda, și-a continuat viața alături de prințul sârb Stefan Uroș III Decianski, viitorul țar al Serbiei (1322 - 1331).

Teodora, țarina bulgarilor

Începând din 1322, în noua ei reședință de la Loveci, prințesa Braida a primit numele de Teodora. Această schimbare a numelui era o practică des întâlnită în epoca medievală. În cazul tinerei domnițe, noul apelativ o asocia cu două împărătese ale Constantinopolului care purtaseră acest nume: prima, Teodora Augusta (500-548), soția marelui Justinian și sprijinitoarea Ortodoxiei la Calcedon, iar a doua, soția basileului Teofil și regenta fiului minor Mihail III, care a reușit restabilirea cultului icoanelor, în anul 843. După modelul celor două strălucite înaintașe, activitatea Teodorei celei noi, adoptate de bulgari, a constat în promovarea vieții culturale. Ea a patronat o școală medievală și un centru de copiere și traducere a manuscriselor de la Muntele Athos și din Constantinopol în limba bulgară veche (aceeași cu slavona bisericească), iar multe dintre aceste manuscrise s-au răspândit în toată Europa de Est. Lucrările începute aici au continuat după ce, în urma unei lovituri de stat, soțul ei a devenit țar al bulgarilor în 1331 și s-a mutat cu întreaga curte domnească în capitala Tărnovo, care în acea vreme începuse să fie considerată „a treia Romă”, pentru înflorirea culturală ce a avut loc aici. Printre manuscrisele din această vreme, demne de menționat, se numără o traducere bulgară a cronicii bizantine a lui Constantin Manasses (sau Manase, datată în 1344–1345), păstrată în prezent în Muzeul Vaticanului, Tetraevangelia ilustrată (cu 366 de miniaturi) a lui Ivan Alexandru, acum la British Library, Psaltirea Tomiciov (1360), astăzi la Muzeul Istoric de stat din Moscova, și Psaltirea de la Sofia (1337). În „Lauda țarului Ivan Alexandru”, cuprinsă în această Psaltire, un fragment se referă la familia imperială astfel: „Bucură-te, credincios mijlocitor! Bucură-te, lauda și mărirea Bulgariei! Bucură-te, țarule Alexandru! Bucură-te, Ivan! Bucură-te cu evlavioasa soție, țarina Teodora! Bucură-te cu dulcii tăi prunci - Mihail Asen, Strațimir și Asen”. Este discutabil dacă Teodora este descrisă drept evlavioasă doar pentru a îndeplini o formalitate poetică sau pentru reala sa evlavie, dar viața sa viitoare tinde să demonstreze că era într-adevăr foarte credincioasă.

Ivan Alexandru și Teodora au avut împreună trei băieți: Mihail Asan (cunoscut ca Mihail Asan IV, născut în 1322, asociat la domnie cu tatăl său, cu titlul de țar de Vidin din 1331, decedat într-o bătălie în 1355), Ivan Strațimir (născut în 1324/25, asociat la domnie, iar apoi țar al Vidinului în urma morții fratelui său, între 1356 și 1396) și Ivan Asan al IV-lea (născut în 1326, asociat la domnie în Tărnovo între 1337-1349 când a murit într-o bătălie) și o fată. Aceasta se numea Vasilissa sau, după alte surse, Kera Tamara. La vârsta potrivită ea s-a căsătorit cu un despot numit Konstantin, dar rămânând curând văduvă, s-a recăsătorit cu sultanul Murad I al otomanilor (1326-1389), care avea un respect deosebit față de ea. Însă despre Kera Tamara se poate spune și că e fiica celei de-a doua soții a lui Ivan Alexandru.

Monahia Teofana

Teodora era foarte respectată în rândul bulgarilor care o lăudau pentru eleganța, evlavia, smerenia și faptele sale de milostenie, pentru educația sa aleasă pe care a împărtășit-o copiilor săi. Dar aceste lucruri nu au fost de ajuns pentru a-l mulțumi pe țar. Se prea poate ca nereușita în căsnicie să se datoreze și faptului că nunta lui Ivan Alexandru cu Braida-Teodora fusese un aranjament domnesc. Cert este că țarul s-a îndrăgostit de o evreică pe nume Sara (după alte tradiții, fiica unui bancher venețian) și, după câtăva vreme, în 1345 a decis să divorțeze de Teodora, căsătorindu-se în anul următor cu noua aleasă. Pentru a face posibilă căsătoria, Sara s-a convertit la Ortodoxie și a luat același nume, Teodora, fiind proclamată țarină. A rămas în istorie ca „domnița care râde”. Documentele oficiale de la curte pur și simplu au continuat să fie emise în numele aceleiași familii conducătoare: țarul Ivan Alexandru și țarina Teodora, deși în cazul consoartei domnești e vorba despre o altă persoană. După alte surse, Teodora Basarab a fost repudiată abia în 1352, după moartea tatălui ei, Basarab al Țării Românești.

Țarina alungată nu s-a întors în Țara Românească, ci s-a retras la o mănăstire de maici de lângă Tărnovo, primind în monahism un alt nume de împărăteasă bizantină, anume Teofana. Fiii doamnei repudiate s-au arătat reticenți în acceptarea „mamei adoptive”, iar conflictul lor s-ar putea oglindi în tradiția că Sara ar fi otrăvit pe doi dintre ei, pentru a-și impune propriul fiu, pe Șișman, ca moștenitor al tronului. Aceasta însă nu se poate proba pe surse istorice, după cum reiese din informațiile de mai jos.

Maica Teofana fusese deja cam zece ani principesă de Loveci iar apoi, timp de două decenii, țarină a bulgarilor. Așadar a apucat să-și vadă fiii mari, dar a trăit și durerea morții a doi dintre ei. Mezinul, Ivan Asan a murit într-o bătălie cu turcii, lângă Sofia, în 1349, moment surprins într-o miniatură din Cronica lui Manase în varianta bulgărească. Aici țarina Teodora apare stând lângă patul de moarte al fiului ei. Fiul cel mare, Mihail Asan IV s-a căsătorit în 1336 cu Maria Irina, fiica împăratului bizantin Andronic III Paleologul. Însă în urma bătăliei de la Ihtiman (1355), unde bulgarii i-au învins pe turci, Mihail a căzut pe câmpul de luptă. Despre soția văduvă se știe că și-a trăit restul vieții, probabil până în 1399, într-o mănăstire din Mesembria (modernul Nesebăr). Mângâierea monahiei deja bătrâne a venit din partea fiului mijlociu, Ivan Strațimir. Acesta, multă vreme asociat la domnie cu tatăl său, a primit în 1356 spre guvernare regiunea occidentală, țaratul de Vidin, după moartea fratelui său, Mihail. În urma intrigilor de la palat, țarul Ivan Alexandru însă nu l-a numit pe Strațimir ca moștenitor al tronului, așa cum era de așteptat, ci pe porfirogenetul Șișman, fiul Sarei-Teodora (născut prin 1350), devenit totodată țar-asociat la tronul din Tărnovo. Această situație a dus la stabilirea definitivă a lui Strațimir la Vidin, unde acesta a condus un stat cvasi-independent, relațiile dintre cele două capitale bulgărești nefiind tocmai amicale.

Ca urmare a acestui eveniment, sau poate chiar mai devreme, Teofana a plecat din mănăstirea de lângă lângă Tărnovo și s-a mutat lângă fiul ei la Vidin, probabil la mănăstirea Albotina (după o tradiție locală rămasă până azi). Strațimir a întărit legăturile sale cu muntenii de peste Dunăre, căsătorindu-se în același an sau în 1357 cu verișoara sa Ana, fiica voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364), o femeie la fel de educată ca și maica Teofana. Este foarte posibil ca bătrâna monahie să fi avut un rol în aranjarea nunții dintre fiul și nepoata ei. Sub patronajul celor două, Vidinul a devenit cel mai important centru cultural al spațiului bulgar, aici continuându-se demersurile cărturărești începute cu zeci de ani mai devreme în Loveci și Tărnovo. Țarina Ana a comandat Psaltirea de la Vidin, scrisă în 1359-1360, precum și Sbornicul de la Vidin (aflat azi în biblioteca Universității din Ghent), cuprinzând  o colecție de 16 biografii de femei sfinte și un jurnal de pelerinaj la Ierusalim, o altă capodoperă a artei miniaturale din Bulgaria medievală. Activitatea culturală a trecut printr-un moment dificil în timpul ocupării temporare a Vidinului de către unguri (1365-1369), restabilindu-se apoi pentru încă aproape trei decenii.

Între timp, după moartea bătrânului țar Ivan Alexandru (1371), Șișman – fratele vitreg al lui Strațimir – a devenit ultimul țar de Tărnovo. Dar tot acum, pe lângă secesiunea în două țarate, a avut loc și apariția despotatului lui Dobrotici, situat în partea de răsărit (de la el vine numele de Dobrogea dat regiunii sud-dunărene din țara noastră, inclusă pe atunci în această formațiune statală). Împărțirea Bulgariei în trei țări adesea în conflict a ajutat la cucerirea mai rapidă a fostului imperiu al Asăneștilor de către turci, încheiată în urma invaziei otomanilor lui Baiazid (1389-1402), care a cucerit Tărnovo în 1393, Nicopole în 1395 iar ultima redută, Vidinul în 1396. Pentru mai bine de cinci sute de ani, Bulgaria a încetat să mai existe.

Venerarea Cuvioasei Teofana Basarab

Teofana a trecut la cele veșnice la Vidin sau în apropiere, dar nu se știe când s-a întâmplat acest lucru. Potrivit unei legende locale, ar fi plecat la Domnul ceva mai târziu, în urma atacului turcesc asupra Vidinului, fiind înjunghiată și rănită în șapte locuri, în vara anului 1396, fiind în acele momente, în lipsa fiului său plecat la bătălie, protectoarea cetății. Potrivit acestei tradiții, credincioșii bulgari au reușit să o înmormânteze în mănăstirea stâncoasă Albotina de lângă cetatea Kula, unde își pregătise locul de veci. Totuși aceste amănunte ar fi greu credibile, însemnând că ea avea la acea vreme peste nouăzeci de ani.

Mult mai probabil este că monahia a plecat la cele cerești mai devreme, cândva nu mult după urmarea fiului ei la Vidin. În orice caz, deși nu există prea multe multe informații scrise despre faptele și viața sa, atât ca împărăteasă cât și ca monahie, figura Teofanei Basarab a rămas puternic întipărită în memoria bulgarilor care au văzut-o ca o sfântă, curând venerarea ei fiind oficializată de autoritățile bisericești locale. După invazia maghiară de trei ani asupra Vidinului și eșecul catolicizării regiunii (1365-1369), reîntors din exil, Ivan Strațimir a încercat refacerea țaratului său. Moartea tatălui său, Ivan Alexandru, la 17 februarie 1371, a însemnat încetarea oricăror legături dintre palatele de la Vidin și Tărnovo. Strațimir se intitula deja „împărat autocrat al tuturor bulgarilor și grecilor”, pretinzând nici mai mult nici mai puțin că ar fi singurul conducător legitim al Bulgariei, deși nu stăpânea în realitate decât poate un sfert din vechiul imperiu. Pentru a-și arăta și mai mult independența față de vechea capitală, aflată acum în stăpânirea fratelui vitreg Ivan Șișman, țarul a cerut intrarea bisericească sub jurisdicția Constantinopolului, refuzând autoritatea patriarhilor de Tărnovo și primind în schimb, ca mitropolit de Vidin, pe Ioasaf, prin 1374 (după alte surse, această hirotonie ar fi avut loc numai în 1392). La acea vreme țaratul de la Vidin nu se afla încă în raza de interes a expansiunii otomane, care țintea cât mai repede Belgradul și, de acolo Apusul cu cetatea-simbol Roma. Cu toate acestea, Vidinul era deja vasal Înaltei Porți de prin 1388. Turcii au cucerit Tărnovo în 1393, fără ca frații să se ajute între ei la nevoie, iar Șișman a fost ucis în 1395. În anul următor, țarul de la Vidin a trimis în interes domnesc o delegație condusă de prințul moștenitor Constantin și mitropolitul Ioasaf la Tărnovo. Aceștia au adus la Vidin moaștele sfintelor Filofteia și Parascheva și, cu această ocazie, mitropolitul a scris viața Sfintei Filofteia („Cuvânt de laudă, o parte dintre minuni și viața cuvioasei și binecuvântatei maicii noastre Filofteia”, păstrat într-o transcriere a Panegiricului de la Rila de către Vladislav Gramaticul, din 1479). Probabil, tot acum ar fi avut loc și canonizarea cuvioasei Teofana Basarab, cu dată de pomenire 28 octombrie.

Apropiindu-se pericolul otoman de porțile orașului, moaștele Sfintei Filofteia au fost trimise peste Dunăre, în Țara Românească, condusă atunci de Mircea cel Bătrân (1386-1418), în timp ce moaștele sfintei Parascheva și, probabil și cele ale Teofanei, au ajuns la Belgrad, rămânând aici  până în 1521, când turcii au ocupat și această cetate. Sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) a păstrat moaștele ca trofee, poruncind trimiterea lor la Constantinopol.

Ipoteză: Moaștele Teofanei Basarab în Catedrala din Fanar?

Despre soarta moaștelor Cuvioasei Teofana nu se mai știe nimic, de altfel și drumul lor de la Vidin la Belgrad nu este clar. Între timp, după căderea Constantinopolului sub turci, în 1453, sediul Patriarhiei Ecumenice a fost mutat de la Hagia Sophia mai întâi în catedrala Sfinților Apostoli, apoi în biserica Sf. Maria Pammakaristos, ajungând în cele din urmă să fie stabilit acolo unde se află și azi, în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar, cartierul nord-estic al vechii cetăți. Aflate aici timp de aproape o sută de ani, moaștele Sfintei Parascheva au fost dăruite de Patriarhul ecumenic Partenie I voievodului moldovean Vasile Lupu, în anul 1641. Însă până astăzi în catedrala grecească din Constantinopol se află trei relicvarii: ale Sfintei Mari Mucenițe Eufimia (cunoscută credincioșilor ortodocși pentru o minune petrecută în timpul sinodului IV Ecumenic, în 451), ale Sfintei Solomoni, mama celor șapte frați Macabei (deși este posibil să fie și mironosița Salomeea, după descrierile de pe site-ul de internet al Patriarhiei Ecumenice) și ale Sfintei Teofana, împărăteasa Bizanțului (Theophano Martinakia, 866/7-897, prima soție a împăratului Leon VI Filosoful, și ea retrasă la mănăstire cu patru ani înainte de moarte și înmormântată, ca și Leon, în necropola imperială din biserica Sfinților Apostoli, demolată de musulmani în 1461).

Pare aproape de domeniul fantastic, însă dacă sultanul Soliman Magnificul a adus nu o raclă cu moaște de la Belgrad la Constantinopol, ci două, anume ale Sfintelor Parascheva și Teofana, atunci faptul că moaștele din catedrala Patriarhiei Ecumenice ar putea fi cele care au mers pe același drum ca și racla Sfintei Parascheva nu are cum să nu dea de gândit. Pentru ortodocșii greci, racla unei Sfinte Teofana venită din Balcani, fără o istorie prea cunoscută, ar fi fost prea puțin cinstită. Ipoteza că Sfânta Teofana cinstită la Constantinopol nu este de fapt soția împăratului Leon Filosoful, care până în 1461 odihnea în catedrala imperială de la Sfinții Apostoli, ci domnița munteană, țarina bulgarilor și monahia Teofana de la Vidin ar merita o cercetare. (Pr. Ioan Dumitru Popoiu, consilier cultural în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord)

Repere bibliografice

Sergiu Popescu, Darul Basarabilor pentru monahismul ortodox. Cuvioasa Teofana Basarab, prinţesa cu suflet de călugăriţă, în: Ziarul Lumina, 25 august 2014

Al. Stănciulescu-Bârda, Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sf. Nicodim, în: *** Episcopia Severinului și Strehaiei, 600 de ani de la nașterea în ceruri a Cuviosului Nicodim cel Sfințit, Turnu Severin, 2008, pp. 99-113

Gheorghiţă Ciocoi, O sfântă uitată: Teofana Basarab, în: Lumea Credinţei, Sept. 2006, pp. 26-27

Răzvan Codrescu, 28 octombrie:  Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești și Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab, online, la: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2016/10/sinaxar-romanesc-52.html, accesat în: 23.10.2020

Alexandru Stănciulescu-Bârda, Înțelepciunea și curajul întemeietorilor noștri de țară: Cuvioasa Teofana Basarab, online, la: https://alexandrustanciulescubarda.wordpress.com/about/intelepciunea-si-de-curajul-intemeietorilor-nostri-de-tara-cuvioasa-teofana-basarab/, accesat în: 23.10.2020

Георги Попов, Кръстьо Джонов, Шепот от вековете. Легенди от Видинския край: 17. Царица Теодора (Georgi Popov, Krastyo Djonov, Șoapte din secole. Legendele din regiunea Vidin: 17. Țarina Teodora), online, la: http://macedonia.kroraina.com/gp_kd/gp_kd_17.html, accesat în: 25.10.2020

Ultimele din categorie