Pe urmele pribeagului Domnitor Cuza, la Heidelberg

 

La Heidelberg, Germania, în fața Hotelului Europa, într-un mic parc, este amplasată o statuie de-a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în amintirea faptului că acolo și-a petrecut ultimele zile și tot acolo și-a început călătoria către Veșnicie, la data de 15 mai 1873.

Pare nesecat în aniversări și comemorări anul 2018, când serbăm Centenarul Marii Uniri. Multe evenimente ne sunt readuse în atenție și multe personalități din trecutul nostru ne sunt reașezate în lumina istoriei și, mai cu seamă, a luptei pentru împlinirea dezideratului de veacuri a românilor de pretutindeni, Unirea. Mijlocul lui Florar ne prilejuiește o astfel de necesară reîntâlnire cu cel care a stat la baza temeluirii României moderne, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care într-o zi de 15 mai 1873, departe de țară, și-a încheiat drumul acestei vieți.

Reformele sale profunde, incizia adâncă în sistemul corupt „implementat cu succes” în perioada fanariotă în cele două Țări Române a deranjat pe marii latifundiari, oameni de afaceri, mari proprietari. Ei își vedeau periclitate foloasele financiare de politica domnitorului, pusă în slujba propășirii neamului românesc, menită să consolideze țara recent formată prin Unirea de la 1859. Afacerile și interesele lor ce se vedeau amenințate erau puse mai presus de imaginea și viitorul națiunii. De aceea, au pus la cale așa-numita Monstruoasa Coaliție, o ticăloasă alianță între conservatori și liberalii radicali, zămislită cu scopul precis de a înlătura de pe tron pe domnul ales de popor, fapt întâmplat în fatidica zi de 11 februarie 1866.

Nefericitul izgonit, alături de soție și de cei doi copii își începu o nouă etapă a vieții, pribegia. Se pare că nu avuse zăbavă, căci cei șapte ani de exil au fost tot atâția de chinuitoare întrebări, ezitări, împăcări, acceptări. Și-a căutat liniștea și rostul în mai multe locații din Vest. Inițial a locuit la Viena, dar pentru a nu alimenta unele știri tendențioase, care-i puneau în cârcă planul de a reveni în țară cu sprijin militar rusesc, pentru a-și redobândi tronul, s-a mutat mai departe, la Paris, unde a trăit sub numele de Alexandru Adam, în condiții modeste, chiar cu un credit luat de la unul dintre bancherii capitalei franceze – pentru a-și duce smeritul trai, dar mai ales pentru a-și trata anumite boli, care deja începeau să-i complice și așa amărâta existență. Căutând locuri prielnice pentru tratarea afecțiunilor hepatice și pulmonare a plecat la Ems, iar apoi la Ober-Dobling, Reichenhall, Hale - Austria, Florența -Italia.

În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale acestui unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza răci și se îmbolnăvi, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, situația sănătății i se înrăutăți iremediabil. Moartea a survenit la data de 3/15 mai 1873, ora unu şi jumătate noaptea, în reședința sa aflată în Hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de patrie, cu dorul nestins după neamul și pământul din care a odrăslit. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsuflețit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 27 mai 1873, sicriul cu rămășitele pământești a sosit în ţară, fiind înmormântate la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la două zile după sosirea acasă. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași. Giulgiul, care acoperea sicriul domnitorului, era de fapt tricolorul țării cu monogramele „A. I. I”. Mult timp după înmormântare, oamenii locului, dar și străinii, când treceau pe lângă palatul de la Ruginoasa își scoteau cușmele de pe cap și se închinau, ca semn de adâncă recunoștință față de cel care „a dat pământ țărănimii”. Aceasta este povestea sfârșitului marelui român și patriot, Domnitorul Cuza; una tristă și apăsătoare. Învăța-vom oare din ea?

Nu demult, prin bunăvoința unor inimoși prieteni, Werner și Aurelia Morbitzer din Germania, ghidați de părintele Ciprian Mocanu, un vrednic preot român din parohia Heilbronn, am ajuns pe urmele lui Cuza în celebrul oraș universitar Heidelberg. Știind că acolo s-a stins vândutul domn, mi-am dorit să pășesc pe urmele lui. După ce am cunoscut parte din frumusețea și pitorescul așezării, după ce am admirat multe din vechile instituții eclesiastice și culturale ale Heidelbergului, l-am înțeles pe Cuza de ce a dorit să-și petreacă viața acolo. Doar dacă ne gândim la celebra Universitate „Ruperto Carola” din oraș, care a fost fondată în 1386, fiind cea mai veche universitate din Germania și a treia universitate fondată în Sfântul Imperiu Roman, realizăm cât de mult și-a dorit ca cei doi fii ai săi să se bucure de o educație aleasă.

Astăzi, „Der Europäische Hof” (Hotelul Europa), unde-și va fi avut vremelnic reședința primul domnitor al Principatelor Române unite, și unde și-a început călătoria către Veșnicie, stă sfios în fața marilor clădiri ce-l înconjoară, prin arhitectură aducând ceva din zbuciumatul secol al XIX-lea. Este impresionant că undeva, în fața hotelului, într-un mic parc, este amplasată o statuie de-a domnitorului, care amintește trecătorilor grăbiți că acolo a locuit vremelnic și s-a stins fondatorul României moderne. Dezvelirea statuii a avut loc pe 3 iulie 2011, eveniment organizat de Asociaţia culturală „Alexandru Ioan Cuza” din Heidelberg. Donat de Consiliul Județean Prahova și Muzeul de Arheologie și Istorie Prahova, bustul a fost realizat de către sculptorul Constantin Ionescu din Ploieşti. Presa vremii nota un gest emoționant al unuia dintre participanți la eveniment: a presărat la baza statuii o mână de țărână adusă de acasă.

Pe străzile ticsite de studenți și turiști ai Heidelbergului auzi cu ușurință și cuvinte românești, semn că mulți compatrioți vizitează, învață ori chiar muncesc în pitorescul oraș din landul Baden Württemberg. Nutresc speranța că mulți dintre ei vor ajunge să se reculeagă în fața statuii marelui domnitor, despre care istoricul Iorga spunea: „Cuza a fost un Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulțimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii. Nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el. Prin gura lui nu mai vorbea un om ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai”.

De la același autor

Ultimele din categorie