Experiment sociologic, ciudați, medievali și leșinați - pentru unii; nevoință, răstignire și exercițiu de echilibru pe bârna alunecoasă a vieții spirituale - pentru alții - pelerinajul nu exprimă altceva decât freamătul și dansul cuantic al sufletului care tânjește după sfinți, antivipurile tuturor vremurilor. E o cale care presupune mai tot timpul statul în ploaie, frigul, foamea și batjocura din partea celor ce judecă toate prin spectrul îngust al pseudo-știrilor TV. E o cale ce reclamă renunțare și, nu de puține ori, durere, înfrângere, eșec și lacrimi.

Cei pe care-i vedeți la rând, trec printr-un proces de dislocare a centrului existențial de pe propriul sine pe chipul celălalt, pe al sfintei Cuvioase și al Sfântului Gheorghe, călătorul cu dor de Psaltire și aripi de foc. Sacoșele pelerinilor nu se umplu cu nimic spectaculos. Doar cu chestii mărunte... care te fac mare: o căndeluță ce va deveni parteneră de joacă pentru icoana solitară din sufragerie, un smoc proaspăt de busuioc, o carte de Arsenie Boca sau o cruciuliță pe care femeia o va încolăci cu dor și rugă la oglinda retrovizoare a tirului soțului mereu pe drumuri...

Profeți ai pelerinajului cosmic spre taina Învierii, vlăstare ale hierogamiei dintre spirit și materie, oamenii aceștia, prin așteptarea lor, s-au deschis către o lume a libertății, a creației celei noi, unde cerul și pământul se suprapun, iar sfinții surâd și întind mâna pentru a primi floarea bătrânei sau ca să blagoslovească hăinuța ori ursulețul de pluș al unei mame pentru copilașul ei...

Pelerinii sunt, fără îndoială, mucenicii marginalizării. Iubiți frați și surori, pupători de moaște, iată ce vă doresc: să vă sărute Dumnezeu pe gură! „Pipăiți și vedeți” pe Cuvântul cuibărit în carne și oase de sfânt. Primiți cu inima lărgită veșnicia ascunsă în fiorul unei dulci atingeri.