Canonul dat după spovedanie se dă ca să avem canon si înainte de spovedania ce vine. Canonul este unul dintre medicamentele acordate nouă, pentru a ne putea înzdrăveni. Canonul, în esenţă, este efectiv modul prin care Dumnezeu îţi spune că te iubeşte. A-l opri pe om de la împărtăşanie nu e canon. E oprire de la împărtăşanie.

Canon este: un număr de metanii, zile de post rânduite, lecturi din Sfinţii Părinţi. În general, canonul nostru obligatoriu trebuie să fie citirea din Scriptură, citirea Psaltirii, rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Acesta-i canonul minim, pe care, şi fară spovedanie, uite, eu vă leg să îl faceţi! Acesta-i canonul creştinului. La acesta se adaugă sau se scade, în funcţie de păcatele pe care le ai. Culmea ironiei, Sfântul Ioan Postitorul, care este socotit cel mai dur la canoane, este şi cel mai atent. Există un echilibru între iconomie şi acrivie, dar numai în pielea duhovnicului să nu fii. Vă spun eu, să daţi slavă lui Dumnezeu, care sunteţi femei, că sunteţi femei şi cei care sunteţi bărbaţi, că nu sunteţi preoţi! Care sunteţi preoţi, daţi slavă lui Dumnezeu că sunteţi preoţi!

Şi, în acelaşi timp, toţi să daţi slavă lui Dumnezeu pentru locul în care v-a pus în Biserică. Şi niciodată să nu îl invidiaţi pe acela care-i un pic mai sus.

(Pr. Constantin Necula, Iubirea care ne urneşte, Editura Agnos, Sibiu, 2010, p. 170-171)