Ce a însemnat pentru Sfinția voastră pictarea paraclisului de iarnă al Mănăstirii Miclăușeni?

După intrarea în mănăstire, o perioadă nu am avut cum practica pictura murală și chiar nici cea de șevalet. Dar aici, la Miclăușeni, am avut o mare binecuvântare de a picta paraclisul nostru și am mai învățat și alte maici. Este o bucurie aparte pictura unui ansamblu. Aș putea spune pictând numai Platitera sau Maica Atotcuprinzătoare – Maica Domnului din altar, cu arhanghelii, cu prorocii, turla – toate acestea îți dau o bucurie aparte pe care o simte orice artist, orice pictor. Dar aș putea să spun, în dreptul meu, că e o bucurie cu smerenie, știind că tot harul, tot darul vine de la Părintele luminilor.

Pictarea paraclisului pentru mine, chiar aș putea să spun asta cu toată inima, a fost nu doar o binecuvântare, ci și o așteptare, o mare bucurie, fiindcă începuse după o întrerupere de 18 ani și jumătate în care nu mai lucrasem pictură murală.

A fost o lucrare mare. N-ați întâmpinat greutăți, încercări?

Era o așteptare. Pentru mine, munca pe schelă chiar este o adevărată bucurie. Am avut perioade în care eu lucram în turlă, iar maicile participau jos, la Sfânta Liturghie. Foarte frumos se auzea. Mie mi-a intrat pictura murală în sânge. Cum ție ți-e drag să scrii, așa mie mi-a fost drag să pictez. Cel puțin uneori simțeam că mă joc cu culorile și abia așteptam. N-aș putea să zic că nu au fost și momente de oboseală, mai ales că trebuia să am grijă și de cele administrative. Dar pe schelă întotdeauna... (face o pauză)

Prindeați aripi?

Da. Am avut și o încercare, dacă o pot numi așa. Lucram la scena Adormirii Maicii Domnului și la un moment dat am simțit ceva ciudat. Era o stare de oboseală, de confuzie, o stare grea, apăsătoare. Și am început să mă rog, dar mă rugam într-un mod în care aproape strigam. Și troparul cel mai la îndemâna mea era cel al Sfintei Parascheva, „Întru tine, maică, cu osârdie...”.

Nu voiam să mă dau jos de pe schelă, ci doream să continuu. Atunci am căzut. Dar cum? A fugit scara pe care mă coboram de obicei, dar într-un mod chiar ciudat. N-a fugit nici în față, nici în spate, ci razant cu schela. Am căzut jos, cam de la trei metri și jumătate, cu capul de prag. N-am avut timp să mă gândesc la nimic.

După câteva secunde, am început să mă scutur și am ieșit afară din paraclis. Maicile au observat că am ieșit și se întrebau: dar oare ce are maica stareță, că-i prea galbenă la față? N-am vrut să spun nimănui. M-am scuturat frumos, am început să mă rog puțin și am revenit.

Alipie, sfântul ținut pe schelă de mâna Maicii Domnului

Am sunat medicul de familie să-l întreb ce să fac, dacă simt că nu mă doare nimic. M-am dus la Iași, mi-a făcut o radiografie și m-a consultat un medic arab. Și mi-a zis atunci el că mi-a pus Dumnezeu o pernuță, altfel nu se explică: „Alții se împiedică de-un trotuar și stau luni de zile cu tot felul de tratamente și ghipsuri, și dumneavoastră ați căzut de la înălțimea asta și n-ați avut nimic”.

Am simțit-o așa, ca pe-o încercare a celui rău, că pur și simplu a vrut să doboare lucrul lui Dumnezeu, să nu pot continua, să nu pot finaliza lucrul lui Dumnezeu. Eram spre final, la registrul scenelor.

Există o istorioară cu un sfânt, Alipie, care picta tot așa, pe schelă. Și la un moment dat a simțit un duh rău care a vrut să-l arunce jos. Și atunci, Maica Domnului (din scena Nașterii) a întins mâna și l-a ținut pe schelă.