Sfânta Pelaghia era din Imperiul bizantin. Deci, iubind pe Hristos, a renunțat la lume și s-a nevoit mulți ani în această peșteră de pe Muntele Măslinilor. Tot aici s-a mutat la Domnul și își are și mormântul. Peștera este de mai mulți ani în posesia arabilor mahomedani.

Intrăm în sfânta peșteră, coborâm numeroase trepte și în adânc dăm de o încăpere cam de 4×4 metri, în mijlocul căreia se înalță mormântul Cuvioasei Pelaghia. Aici s-a nevoit o mireasă a lui Hristos, o tânără fecioară uitată de lume, care, pentru dragostea Domnului, a renunțat la toate bucuriile acestei vieți și și-a închinat fecioria, sufletul și trupul Bunului nostru Mântuitor. Aici, în piatră și pământ, a ars o făclie ortodoxă, o candelă a rugăciunii de foc. Aici a luminat o lumânare bine mirositoare zeci de ani, aprinsă fiind din lumina Taborului și hrănită din bucuriile Duhului Sfânt.

Mormântul Cuvioasei Pelaghia este și el o mărturie a învierii lui Hristos. Iar peștera ei dovedește faima de altădată a monahismului ortodox în Țara Sfântă. Sfinții noștri se nevoiau în peșteri părăsite, în munți, în păduri seculare și în crăpăturile pământului, iar nu în chilii luminoase și încălzite. Ei posteau și se rugau neîncetat lui Dumnezeu, nu purtau haine de preț, nici nu dormeau pe pat moale. Iar noi, dimpotrivă, avem toate cele pământești, dar am pierdut duhul rugăciunii și al sfințeniei părinților noștri. Poate tocmai de aceea a înstrăinat Domnul acest sfânt mormânt din mâinile creștinilor.

Ne închinăm, aprindem câteva lumânări de ceară, și cântăm troparul cuvioasei: „Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos și, lucrând, ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă maică Pelaghie, duhul tău”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 135-136)