plâns

Smerenia falsă se crede pe sine smerită

Pocăinţa şi plânsul pentru păcate aduc ferici­rea veşnică: lucrul acesta este ştiut, este vrednic de crezare, marea lui însemnătatea fost întărită de către Domnul.

Pe unde te mai porţi, gândul meu?

Gândul nu ia aminte, ci zboară – de neoprit, se aşază pe o necuprinsă înălţime! Zborul ei se aseamănă cu alergarea fulgerului, atunci când fulgerul se atinge în acelaşi timp de amândouă capetele orizontului.

Protosinghelul Vichentie Mălău – În mănăstire, rugăciunea este neîntreruptă

De nimic nu ne va întreba Hristos la judecată, decât numai atât: Pentru ce nu ne-am pocăit? Pentru ce nu ne-am plâns păcatele? Pentru ce am rămas cu candelele stinse?

Îndepărtarea de Dumnezeu întristează sufletul

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tot timpul este vreme potrivită să ne pocăim.

De ce sunt „fericiţi cei ce plâng”?

Toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”.

Cele trei chipuri ale cinstirii de Dumnezeu

Dumnezeu cu harul Său cel atotputernic va curăţa, precum ştie, păcatele noastre.

Mângâierea pământească degrabă piere, iar mângâierea Preasfântului Duh întru Domnul pururea mângâie

Bucură‑te întru Domnul și‑I dă Lui mulțămită, că deși greșești înaintea lui Dumnezeu cu întuneric de întunericuri, cu milostivire prin pocăință te primește.

Moartea este inevitabilă – gândul care ajută să ne pregătim pentru veșnicie

Era în Horeb (la muntele Sinai) un monah trândav şi nepăsător, cu numele Isihie. Acesta s-a îmbolnăvit odată greu şi i-a fost răpit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a rămas mort în toată regula. După aceea şi-a revenit în fire şi a înviat.

Am văzut pe Maica Domnului plângând – pelerini pe drumul spre Înviere

La slujba de așezare în mormânt a Mântuitorului priveam spre ea, apoi lăsam ochii în pământ. Și greu îmi stăpâneam lacrimile. De durere. De rușine. De drag. Și de recunoștință. Ea mi-e Mamă! Mi-e cea mai bună Mamă! Dar cum așa? Cum poate ea să fie Mamă pentru prigonitorii Fiului său? Cum poate plânge alături de mine, alături de noi… pentru păcatele noastre, pentru îndreptare… cum poate simți drag de noi, cum ne iubește pe noi, cei ce nu știm a iubi?...

„Atitudinea corectă față de criză este cea care trece prin propria pocăință” – Părintele Răzvan Ionescu

Dacă suntem direct implicați și stârniți de dificultatea aceasta care a venit asupra noastră, să punem propria noastră pocăință. Și vă spun adevăratul cuvânt: atitudinea noastră corectă față de criza aceasta este cea care trece prin propria pocăință! Dacă nu există pocăința aceasta lăuntrică, rămânem doar vorbitori.

Pagini