Plângeți voi, pâraielor, plângeți pentru mine,
Și-mi duceți cu voi mereu lacrimi și suspine,
Plângeți voi, păduri pustii, goale și tăcute,
Plângeți voi, privighetori, în amurg de seară,
Căci eu nu mai pot să plâng ca odinioară.
Plângeți voi, o, munți înalți, în tăceri de noapte,
Căci voi singuri m-auziți cum mă rog în șoapte.
Căci prea greu mă chinuiesc cu păcate multe,
Și n-am cui să i le spun, cine să m-asculte?
Sunt sărman și nu am om care să-nțeleagă,
Ori pe cât l-aș căuta într-o lume-ntreagă.
Și de-aceea am voit ca-n străinătate,
Să-mi ascund plângând mereu, multele păcate.
Fie-mi Domnul scut de-acum, căci mă duc departe,
Înspre munți cu văi pustii să plâng pân' la moarte.
Plânsul deci să-mi fie soț, iar ca de soție,
Aș dori să am de-acum sfânta pribegie.
Fii iubiți, doresc să am lacrimi și suspine,
Care plânsul domolit, pot ca să-mi aline.
Plângeți voi, pâraielor, în suspin de ape,
Căci doar voi mi-ați mai rămas, prieteni de aproape.
Și voi, clopote, sunați plângător și tare,
Ca și cum m-aș pregăti pentru-nmormântare.

(Părintele Ioanichie Bălan)