O consecinţă a căderii a constat în faptul că simţirea a fost atrasă către cel viclean, iar dorinţele trupeşti au început să tiranizeze sufletul, înăbuşind orice formă de rezistenţă spirituală a oamenilor. Patimile au reuşit să îi conducă şi să le robească voinţa. Astfel a apărut în om, acea tendinţă de a-şi satisface îndată, orice fel de dorinţă trupească. Cu alte cuvinte, omul a devenit supus trupului.

Esenţa iubirii de plăceri şi a dorinţelor trupeşti este următoarea: sufletul este supus încet-încet poftelor trupeşti; dorinţa trupească îl stăpâneşte pe om, îl corupe şi îl orbeşte atât de mult încât, nu se mai poate gândi deja la Dumnezeu, la credinţa în Acesta, la poruncile şi la voia Sa. În cele din urmă, patimile ucid în om orice sentiment de puritate, sfinţenie sau evlavie.

Această stare reprezintă cel mai mare rău şi cea mai mare catastrofa, care i se poate întâmpla omului. Şi dacă este adevărat că pomul se cunoaşte după roadele sale, atunci trebuie să spunem că senzualitatea este un copac otrăvitor, care dă roade dezgustătoare.

Primul dintre aceste fructe otrăvite este trândăvia, fuga de orice efort, îndreptat spre săvârşirea binelui. Omul iubitor de plăceri este leneş. Nu cunoaşte niciodată mulţumirea de a construi ceva util. Munca pentru el este o greutate, un jug, un blestem şi nu un mijloc de a dobândi virtutea sau o obligaţie serioasă şi importantă, stabilită de Dumnezeu.

Omului iubitor de plăceri îi este frică de muncă şi de greutăţi, deoarece acestea perturbă viaţa sa trândavă. Îi este frică în acelaşi timp şi de efortul intelectual, deoarece aceasta ar presupune o trezire a puterilor spirituale.

Vi s-a întâmplat desigur de multe ori să cunoaşteţi oameni despre care aţi auzit să se spună: «acest om ar fi putut să facă foarte multe. Însă nu face nimic!». Care este de cele mai multe ori cauza? Iubirea de plăceri, care îl face pe om trândav. Şi în vreme ce are toate condiţiile şi posibilităţile de a progresa, suferă de sărăcie şi de lipsuri. Şi cu toate că ar fi fost cu mult mai fericit dacă ar fi muncit şi ar fi progresat pe plan social, preferă să rămână rob al leneviei şi al plăcerilor josnice.

(Irineu, Episcop de Ecaterinburg și Irbițk, Mamă, ai grijă!, Editura Egumenița, p. 46-47)