Text și context

Pericopa de astăzi gravitează tot în jurul bogăției. Mai precis, vorbește despre proasta înțelegere și utilizare a ei. Dialogul pe care-l are în centru fluctuează dinspre aspecte ce țin de transcendent înspre chestiuni ce vin să transforme teluricul în postulat. Personajul principal este, ca de obicei, Hristos. E interpelat de un dregător bogat. Relatări paralele vin să sublinieze faptul că era tânăr. Tot de acolo primim și confirmarea faptului că a plăcut Învățătorului și că El însuși e întristat în legătură cu deznodământul celor petrecute. Unul care-i va fi, cel puțin aparent, nefavorabil.

Poruncile

Ajuns în fața lui Iisus, acesta îl interpelează cu apelativul „Bunule învățător”. E apostrofat pe dată. „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu”, i se răspunde. Aceste cuvinte vin pe de-o parte să vorbească despre faptul că, inconștient, el aduce o mărturie cu privire la divinitatea Celui cu care intră în dialog. În altă ordine de idei, pun accentele corect. Formularea lui e de-a dreptul pleonastică. Căci, ce învățător e acela care nu e bun? Nu există, în logica pedagogiei, un învățător rău. Se descalifică pe sine de îndată ce nu aderă la principiile bunătății.

Întrebarea lui e una de bun simț. Cu reverberații metafizice. Viața veșnică e ținta celui ce ajunge în fața Fiului Omului. Întreabă cum ar putea să o obțină. Hristos îl trimite la porunci. La Legea ce trebuie să-i servească drept ghid. „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, sunt criteriile eliminatorii. Omul e mulțumit de răspuns. Îi pică bine să știe că toate aceste lucruri nu-i sunt străine. Ba mai mult, reprezintă elemente ce-i definesc parcursul cotidian. Ține să mărturisească acest lucru: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele”, spune el.

Desăvârșirea

Hristos e și El mulțumit. Îi cere, însă, să atingă superlativul. Să se desăvârșească. Criteriul e unic și exprimat clar: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie”. Aceste cuvinte îi produc o profundă întristare. Omul e bogat. E chemat, probabil să gestionze un patrimoniu pe care l-au acumulat generații de-a rândul. Unul pe care e responsabil să-l dea mai departe. E silit să plece fără a oferi un răspuns pozitiv acestei solicitări. Domnul e și El trist. La fel cum Îl facem să fie de fiecare dată când nu răspundem pozitiv solicitărilor și iubirii Sale. Exclamă cu amărăciune: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”.

Cuvintele Sale pică greu apostolilor și auditoriului. E întrebat cine poate, date fiind standardele ridicate, să se mântuiască. Răspunsul e dătător de nădejde: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Îl include și pe acest păzitor de poruncă ce-i mai îndrăgostit de cele lumești decât de Domnul.

În loc de concluzii

Chemarea de a-L urma nu e adresată doar dregătorului. De fapt, în ea rezidă perenitatea mesajului evanghelic. Domnul ne cere să-L urmăm. Nu să mergem înaintea Lui, ci să-I călcăm pe urme. Am spus-o și altă dată de ce. Pe de-o parte, pentru că ne oferă El însuși pildă cu privire la ceea ce trebuie făcut. Ne arată că acest ideal nu-i unul de neatins. Pe de alta, pentru că ne protejează. A merge pe urmele cuiva presupune faptul că acesta își asumă riscurile neprevăzutului. Și ne lasă nouă timpul retragerii în cazul unor eventuale pericole iscate. N-avem noi, poate, averea acelui tânăr. Și nu aceasta e problema. Accentul bine pus e necesar. Hristos ne arată că El e bogăția noastră cea mai de preț. Acest lucru îi scapă tânărului. Și uneori lipsește și înțelegerii noastre. Când averea noastră e Domnul, toate celelalte capătă plinătate. Îndrăzniți!