Cea mai bună postire o socot Sfinţii Părinţi a mânca o dată pe zi fără a ne sătura. Un astfel de post nu slăbeşte trupul prin nemâncare şi nu-l îngreunează cu prisosul mâncării, ci îl păstrează bun de lucrarea cea mântu­i­toare. Un astfel de post nu străluceşte prin nimic şi, ca atare, postitorul nu are pricină de trufie, către care omul este atât de înclinat săvârşind fapta bună, mai ales când aceasta iese din hotarele obişnuitului.

Cine are muncă trupească grea sau e aşa de slab trupeşte că nu se poate îndestula cu o masă pe zi, acela trebuie să mă­nânce de două ori. Postul e pentru om, nu omul pentru post, însă oricum am întrebuinţa mâncarea, des sau rar, ghiftuirea este oprită cu desăvârşire: ea îl face pe om incapabil de nevoinţele duhovniceşti şi deschide uşa altor patimi trupeşti. Postul fără măsură, adică înfrâ­narea prisositoare şi prelungită de la mâncare, nu e încuviinţată de Sfinţii Părinţi: din înfrânarea cea fără de măsură şi slăbănogirea ce ia naştere din aceasta omul îşi pierde puterea de a mai săvârşi nevoinţele cele duhovniceşti, adeseori cade în ghiftuire, adeseori cade în patima semeţirii şi trufiei.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2000)