Postul nu este doar un regim alimentar sau o dietă. Acestea sunt efectele lui asupra trupului nostru, care se curăţă sau se detoxifică şi el. Ţelul postirii este acela ca, deprinzându-ne să spunem „nu” alimentelor care ne plac şi ne îndulcesc, să reuşim să ne împotrivim şi păcatelor despre care noi credem că ne aduc plăcere, dar se dovedesc aducătoare de multă durere şi suferinţă pe toate planurile vieţii. Postul transferă atenţia noastră de la cele lumeşti spre cele cereşti, pentru că, obişnuindu-ne să ne înfrânăm, nu mai acordăm o atenţie atât de mare trupului şi începem să simţim pulsul vieţii spirituale. Prin postire, priorităţile se inversează şi se aşează în ordinea firească: mai întâi viaţa duhovnicească şi apoi cea biologică. La slujba Sfântului Botez, spre final, este o frumoasă rugăciune, care spune că Dumnezeu l-a creat pe om „cu suflet cugetător şi trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului” şi nu invers. Astăzi, din păcate, pentru mulţi, sufletul este robit trupului până la ne-simţire, adică până la neputinţa de a mai simţi lucrările sufleteşti. De aceea, rostul postului este să-l readucă pe om la această armonie ontologică, distrusă prin exagerarea atenției acordate trupului, pentru asigurarea atât de căutatului confort.

Despre felul în care postul ne ajută să ne rupem de ritmul zgomotos şi alert al vieţii noastre cotidiene şi să pătrundem în armonia unei vieţi duhovniceşti aducătoare de linişte şi pace, despre binecuvântata prezenţă sfinţitoare şi aducătoare de putere a Domnului în inima celor ce postesc, despre diferitele interpretări şi probleme ridicate de post, am stat de vorbă cu părintele arhimandrit Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iași şi exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

„Cei ce dorim viaţa veşnică vom lua cuvântul Domnului ca normă de viaţă”

Părinte arhimandrit, de ce trebuie să postim? Cât de mult ne ajută acest efort?

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca spunea, redând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii" (Luca 21, 34). Îndemnul postului îl întăreşte, deci, Mântuitorul, iar cuvântul Mântuitorului pentru noi, creştinii, este reperul ultim. Cei ce dorim viaţa veşnică şi adevărul în lumea aceasta vom lua cuvântul Domnului ca normă de viaţă. Pe de o parte, postul este pentru noi o nevoinţă, ca trupul să nu copleşească sufletul, agerimea minţii, atenţia duhovnicească; iar pe de altă parte, postul este o manifestare firească, atunci când omul participă la suferinţa cuiva sau este în întristare. Când ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos au fost certaţi de farisei pentru că nu posteau, au primit acest cuvânt de la Mântuitorul: „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile” (Marcu 2, 19-20). Împăratul David însuşi, atunci când copilul său era bolnav, postea îndelung, încercând, prin asceză, să-şi arate pocăinţa în faţa Lui Dumnezeu.

„Postul pe care îl avem în Biserică revigorează sufletul şi dă sănătate trupului”

Postul ortodox poate fi considerat drept cel mai aspru din întreaga lume creştină. Cum se explică faptul că, în Ortodoxie, spre deosebire de alte culte, nu s-a întâlnit o adaptare la vremuri, o „îmblânzire” semnificativă a efortului cerut credincioşilor din acest punct de vedere?

Nu numai referitor la post, ci în tot cadrul liturgic, Biserica Ortodoxă nu a făcut un „aggiornamento” (actualizare, aducere la zi - n.r.) la schimbarea omului, la moda timpului, ci şi-a păstrat reperele adevărate, pe care le-a moştenit ca pe un tezaur. La o întrebare asemănătoare, părintele Galeriu spunea că şi grâul, ca element de bază al hranei omului, este atât de vechi şi, totuşi, nu mai puţin valoros, rămânând esenţial pentru om. Tot cuvântul pe care l-am primit de la Sfinţii Părinţi, toată tradiţia noastră este o valoare pe care nădăjduim să nu o pierdem. Slăbiciunea omului poate fi pricină de pogorământ individual (excepţie, concesie - n.r.), în anumite condiţii - de boală, de sarcină -, dar nicidecum nu poate fi generalizată, pentru că omul, indiferent de vremuri, este cel care are nevoie de împlinirea cu acrivie a tuturor acestor nevoinţe pe care Biserica ni le descoperă a fi însăşi viaţa plină de sens pe care o căutăm. Iar Biserica nu a făcut un pogorământ în sensul acesta, pentru că nu a fost nevoie. Dacă, de pildă, într-o anumită regiune sau în anumite condiţii, poate nu ar fi altceva de mâncare decât ouă sau brânză, Biserica negreşit ar face această dezlegare.

Postul pe care îl avem în Biserică nu este unul zdrobitor ci, dimpotrivă, unul care revigorează sufletul şi dă sănătate trupului.

A mânca „până la saţiu şi dincolo de saţiu” nu are nimic în comun cu ideea de post

Un aspect des invocat în ultimii ani, şi sunt convins că şi sfinţia voastră aţi primit această întrebare, este următorul: se mai respectă semnificaţia adevărată a postului, dacă postim cu ajutorul produselor special comercializate în acest sens de magazine? Pate de post, salam de post etc.

Avem, astăzi, fel de fel de înlesniri şi, cu toate acestea, ridicăm mai multe probleme şi ne trezim mai preocupaţi decât erau oamenii înainte.

Gospodina de la ţară care avea, în multe cazuri, şi şapte-opt copii, găsea timp să-şi cumpănească toate cele necesare postului. Aceasta era o grijă gospodărească, dar şi o exprimare a dragostei pentru familie şi, în acelaşi timp, pentru învăţătura creştină. În prezent, mai ales la oraş, sunt foarte multe cazuri în care şi soţul, şi soţia sunt ocupaţi peste măsură, simţindu-se zdrobiţi şi stresaţi de treburile zilnice.

Revenind la problema ridicată, dacă mâncăm, de pildă, un pate de soia, făcut sănătos, fără fel de fel de aditivi şi condimente artificiale, sau un lapte de soia, pentru a compensa nevoia normală de proteine în timpul perioadelor de post, nu înseamnă că nu cinstim sau că nu preţuim postul. Până la urmă, pot să mănânc cartofi sau varză până la saţiu şi dincolo de saţiu, cu o lăcomie ce nu are nimic în comun cu ideea de post, sau pot să mănânc un pate de soia la un mic dejun, care este o alternativă mai sănătoasă decât o felie de pâine cu margarină, bunăoară.

„De ce să împlinim porunca postului cu jumătăţi de măsură?”

Unii spun „nu ţin post, pentru că mă tem să nu mă îmbolnăvesc” sau „nu pot să dau randament la locul de muncă dacă postesc”.

Este un citat din Filocalia, de la avva Ioan Carpatiul, care spune în felul următor: „Am auzit pe unii fraţi, care sunt în mod neîncetat bolnavi cu trupul şi nu pot să se folosească de post, zicând către mine: «cum putem să ne izbăvim de diavol şi de patimi fără post?». Acestora trebuie să li se spună: «nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci şi prin zdrobirea inimii veţi putea birui şi izgoni gândurile rele şi pe cei ce le strecoară»”.

Această raportare la post ţine de starea duhovnicească şi de credinţa fiecăruia. Pe măsură ce omul îşi adânceşte rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, primeşte o putere necunoscută înainte, are o mângâiere şi o îndrăzneală la Dumnezeu. Mântuitorul spunea că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

Dacă eu postesc, dar nu mă împărtăşesc de cuvântul Lui Dumnezeu, dacă nu mă rog îndeajuns, sigur că voi slăbănogi, că voi avea credinţă împuţinată şi, atunci, mă voi trezi neputincios şi speriat. Astăzi, mulţi dintre noi, plini de neputinţe şi scuze, am fi înclinaţi să dezlegăm la toate, dacă s-ar putea. Eu însumi am avut un caz, al unor oameni dragi care, venind la spovedanie, mi-au spus: „Părinte, binecuvântaţi să postim numai prima şi ultima săptămână, pentru că noi aşa am postit toată viaţa”. Am spus: „Foarte bine, dar dacă aşa aţi postit toată viaţa, înseamnă că nu aveţi de unde să ştiţi dacă puteţi sau nu ţine postul întreg. Deci încercaţi, mai întâi, să ţineţi postul întreg, să vedem dacă puteţi sau nu. De ce să împlinim porunca postului cu jumătăţi de măsură?”.

În timpul acesta, le-am explicat pe îndelete ce înseamnă postul, de ce postim şi care sunt roadele lui. Înţelegând toate acestea, aceşti oameni au devenit cu adevărat postitori şi mi-au mărturisit, apoi, cum nu numai că ţineau întregul post, dar căutau să-l şi asprească, după posibilități. Deci numai înţelegând rostul acestui efort pe care suntem chemaţi să-l facem, pentru noi, nu pentru altcineva, vom primi şi tăria să rezistăm tentaţiilor de a renunţa.

Cunosc oameni care au munci fizice extrem de grele, în condiţii de mare nevoinţă şi care postesc posturile precum monahii. Aceşti oameni ne descoperă faptul că Dumnezeu dă celor care caută o putere dincolo de cea înţeleasă în mod obişnuit. Sunt oameni care se roagă, care se spovedesc, se împărtăşesc şi care îşi găsesc puterea în Trupul şi Sângele Domnului, adevărata mâncare şi băutură.

Dacă, într-o familie, postul este perceput diferit, mai ales în sensul în care unul dintre soţi posteşte, iar celălalt nu, cum se poate face ca acest lucru să nu dăuneze relaţiilor între cei doi soţi, de pildă?

Soţul, soţia sau oricine din familie care posteşte ar trebui, în primul rând, să-şi trăiască postul cu gingăşie, cu frumuseţe sufletească, fără să îl cicălească sau să îl stânjenească pe celălalt. Mai devreme sau mai târziu, el va vedea nevoinţa celui care posteşte şi poate vor veni momente în care va cere şi el să postească. Celălalt se va ruga pentru el şi se va împlini cuvântul pe care îl spune Sfântul Apostol Pavel, cum că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7,14). Aceeaşi posibilitate este valabilă pentru oricare dintre membrii familiei.

În afara perioadelor de post legiuite de Biserică, este condiţionată Sfânta Împărtăşanie de post?

Nicăieri în canoanele Bisericii nu se regăseşte o astfel de condiţionare. Dar este bine ca, şi în afara perioadelor de post, înainte şi, îndeosebi, în preziua împărtăşaniei, omul să aibă o nevoinţă, să înţeleagă pregătirea pentru a doua zi. De aceea, mulţi duhovnici şi preoţi îndeamnă credincioşii să postească o zi, sau două, sau trei înainte de a se împărtăşi. Şi bine fac, pentru că este o pregătire mai atentă, care ne scoate din ritmul de zi cu zi.

„Oamenii nu pot stărui la nesfârşit în minciună”

Cineva întreba: „cum să facem faţă ridiculizării sau desconsiderării de către colegi, în cazul unor evenimente la locul de muncă, organizate în zile de post”?

Omul va trebui să înţeleagă că, din astfel de situaţii, el iese mai puternic.

Obişnuim să ne „solidarizăm” repede când e vorba de glume, de ironii ori alte lucruri care rănesc suflete. Dar un răspuns ferm, pe care ni-l asumăm, ne descoperă şi în faţa celorlalţi că suntem oameni care credem cele ce le trăim şi trăim cele ce credem. Dacă îi „scuturi” puţin pe cei care râd de tine, ai să vezi că şi ei, minimal, au o anume credinţă, pe care nu şi-o duc însă până la capăt.

Cine este, în acest caz, mai de râs şi mai de compătimit? Cel care crede până la capăt sau cel care crede fragmentar? Este foarte important să ne mărturisim până la capăt credinţa, pentru că postul nostru nu este unul particular ci, într-un astfel de moment, eu sunt în rezonanţă cu toţi fiii Bisericii care postesc. Sunt într-o ascultare, într-o mărturisire a credinţei mele, iar a renunţa la credinţa mea printr-un astfel de gest, aparent mic, înseamnă o lepădare.

Chiar dacă merg undeva, la nişte colegi sau prieteni, spre exemplu, şi voi fi privit drept un „ciudat” pentru că postesc, va veni, cu siguranţă, şi un moment în care, aflându-se într-o situaţie de criză, aceeaşi colegi sau prieteni vor spune despre mine: „Omul acela chiar este un om credincios, un om care îşi duce crezul până la capăt. Cu el trebuie să ne sfătuim, de la el trebuie să cerem ajutorul”. Pentru că oamenii nu pot stărui la nesfârşit în minciună. Pe de o parte, pot să respingă ceea ce li se pare o constrângere dar, pe de altă parte, apreciază pe cei care îşi asumă credinţa în Dumnezeu, cu tot ceea ce implică această asumare. Deci nu putem fi „căldicei”. Într-o astfel de situaţie, în care ne temem de ridiculizarea sau desconsiderarea de către ceilalţi, este vorba, de fapt, despre a mărturisi sau a nu mărturisi credinţa noastră.