O, dacă ar simți cineva ticăloșia diavolului, ar plânge zi și noapte. Cât de mult se mâhnește un om bun atunci când vede pe cineva că se schimbă, se face criminal? Cu cât mai mult văzând nu un om, ci un înger!

Odată, pe un monah l-a durut mult pentru diavoli, și rugându-se în genunchi cu capul la pământ, spunea: „Tu ești Dumnezeu și dacă vrei poți afla un chip ca să se mântuiască și acești diavoli nefericiți, care, mai întâi având o slavă atât de mare, acum au toată răutatea și drăcia lumii și dacă nu ne-ai fi păzit, ne-ar fi distrus pe toți oamenii”.

Deci în timp ce zicea aceste cuvinte, rugându-se cu durere, vede un cap de câine alături de el, ce îi scotea limba și-și bătea joc de el. Se vede că Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să-l înștiințeze pe monah că El este gata să-i primească, numai să se pocăiască, dar ei nu vor mântuirea lor. Vedeți, căderea lui Adam s-a îndreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pământ, prin Întrupare. În timp ce căderea diavolului nu se poate îndrepta fără să se smerească. Diavolul nu se îndreaptă, pentru că nu vrea. Știți cât de mult S-ar bucura Hristos! La fel și omul, numai atunci când nu vrea, nu se îndreaptă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 62-63)