Poate și pentru că este atât de dramatică, asemeni unui film ori unei povestiri eroice, ori poate pentru că pur și simplu ne aduce curaj în inimă Evanghelia Duminicii acesteia este, a câta oară, despre noi (Matei 14, 22-36). Hristos se retrăsese după înmulțirea pâinilor și peștilor ori, mai precis, după săturarea mulțimilor, la loc singuratic obligând pe Apostolii Săi să se depărteze și ei de mulțimi, luând calea apelor. El Însuși slobozește mulțimile. Mulțimi săturate de minuni și pâine. Asigurate parcă în Duhul lui Dumnezeu că oamenii nu mai sunt singuri în înfruntarea vieții de zi cu zi. Sigur. Pâinea era cea de toate zilele, dar nu și vindecarea bolnavilor, aducerea lor la numitorul comun al sănătății. Dar e limpede că exercițiul acesta al învierii legat de acela al hrănirii nu este unul întâmplător. 

Domnul Hristos pare că îi depărtează pe ucenici de mulțimi pentru a nu amesteca entuziasmul fugitiv cu fidelizarea credinței.  El ține să le arate acestora că nu merge cu reacții de suprafață în ce privește modificarea de substanță a vieții și că niciodată ceea ce se oferă pe dinafară, act de credincioșie, nu poate să lase fără urmări lucrarea cea dinlăuntru. Cu biruințele și înfrângerile sale. Plecați pe mare, la multe stadii depărtare de locul unde se retrăsese Hristos, Apostolii sunt convinși că au rămas singuri. Vântul îi este împotrivă corabiei și ei – pescari încercați – știu de-acum că trebuie să înfrunte furtuna. Se vor fi concentrat pe înfruntarea acesteia și în ciuda oboselii acumulate de o zi de muncă a lui Hristos vizibil trag tare, să mențină corabia pe linia de plutire. Oameni obișnuiți cu scrutarea întunericului îl zăresc pe Iisus venind călcând apele. Părinții Bisericii văd în această călcare pe ape vindecarea de despărțirea apelor Mării Roșii. De-acum Apostolii nu trebuie să ajungă într-o nouă Țară a Făgăduinței, ci să ducă vestea despre Împărăția lui Dumnezeu în toate colțurile lumii. Nu desparte apele, ci le parcurge, călcându-le, arătând nu doar că este Creatorul apelor, ci și convertitorul lor în apa cea vie a Botezului. 

Fapt cert evanghelic este că „văzându-L umblând pe mare” ucenicii s-au înspăimântat (Matei 14, 26). Au zis că e nălucă. Adică arătare fără de viață. Domnul se arată astfel pentru a le învăța privirea cu arătările lui după Înviere? Cine știe dar da, este posibil ca trecând peste valurile furtunii să le arate cum va trece peste valurile morții din iad. Căci – aflăm curând – nu valurile mării călca Hristos cât creștetul vălurit spre lume al iadului. Nu se putea să nu lase împărăția urii nepedepsit pe dăruitorul Iubirii. Și-i vrea moartea. Îl vrea mort pe ape. Închipuiți-vă că Domnul nu ar fi biruit furtuna și aceasta l-ar fi înghițit. Nimic din Taina Întrupării nu s-ar mai fi împlinit prin Înviere. Ar fi fost unul din cei foarte mulți pieriți în furtună. Iadul nu știe că Hristos nu calcă pe ape din ambiție, ci din ascultare. Vestind prin acesta biruirea iadului. 

Nu astfel vede Petru chemarea dintre valuri a Domnului. Neîncrezător că ar fi El, Îi cere Domnului să îl cheme la Sine. Vrea o dovadă de curaj din partea lui Petru Hristos? Nicidecum. Pare, mai degrabă, că Petru încearcă iubirea Domnului pentru el. Spune cu oarecare neîncredere: „Dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă...” (Matei 14, 28). Un „dacă” neatent. În fond nu porunca îi lipsea lui Petru, ci suportul. Și asta ne învață Hristos. Nu de porunci avem nevoie, ci de fericirea de a ne ști susținuți de El. De a ni se revela nădejdea cumpănită din iubire. Căci Petru, chemat, descoperă lumii că dincolo de chemare e nevoie de „suport, de purtarea de grijă a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Privim atent în jur. Chiar noapte și furtună fiind auzim glasul aprins de spaimă a lui Petru: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Pare un înainte-ecou al plânsului cu amar din noaptea Vânzării. Asta nu face nicidecum din Petru un necredincios. Să nu fie un astfel de gând. Ci un credincios care vădește nevoia de nădejde și dragoste pentru ca – în adevăr – credința să rodească în faptă. La un pas de Hristos, în plină furtună, Petru nu credința și-o pierde, ci își câștigă cunoașterea limitelor credinței sale. Și le mărește cu forța nădejdii, descoperind dragostea lucrătoare a Domnului. 

Amănuntele textului merită reținute. Hristos ce calcă furtuna în picioare întinde „îndată” mâna scăpând pe ucenicul Său cel curajos. Nu curajul înfruntării furtunii îi lipsea lui Petru – verhovnicul pescarilor. Nu era nicidecum prima dată când o făcea. Ci curajul rămânerii pe ape când pare că te scufunzi. Curaj care nu poate fi lămurit decât prin ajutorul Domnului. Apoi Mântuitorul îl prinde de mână și-l aduce în corabie. Ajunși în corabie – se pare că de-odată de unde „suindu-se ei în corabie” din text (Matei 14, 32) minunea pare că nu mai constă în salvarea lui Petru, ci în potolirea furtunii prin certare. O furtună ce amenințase viața lor e potolită prin certarea Celui Care este Viața. Semn că nu e este o furtună oarecare, ala cum Cel care o ceartă nu este un oarecare. 

Momentul întoarcerii în corabie aduce prima recunoaștere, în grup, a lui Iisus Hristos ca „Fiul lui Dumnezeu” de către apostolii Săi. Făcând din corabie prima biserică a primei mărturisiri după ce înfruntase furtuna contra-mărturisirii iscate din invidia iadului. Lecția este aceea a unei continue invidii a celui care nu va putea niciodată cât Dumnezeu. Și a celor care se cred dumnezei în numele celor care s-ar fi vrut ca Dumnezeu. Strigătului deznădejdii lui Petru i se opune mărturia de credință a ucenicilor – apostoli care descoperă lângă Cine își trăiesc nemurirea. 

Ceea ce nu reține textul Evangheliarului completează fericit icoana liniștirii furtunii. Corabia nu ancorează în portul, artificial, al Gadarei, ci în golful natural al Ghenizaretului. Acolo unde Domnul scosese din iadul îndrăcirii pe om. Și nici de data asta oamenii nu Îl resping, ci recunosc în El pe Vindecătorul și Izbăvitorul lor. Și aduc la El pe toți cei bolnavi (Matei 14, 35). Îl recunosc pentru că îl cunosc de-acum. Și-l roagă „ca numai să se atingă de poala hainei Lui; și câți se atingeau, se vindecau” (Matei 14, 36). De aceea ne întrebăm: Ce a vindecat Hristos Domnul, îndată întinzând mâna, în sufletul lui Petru? Ce a vindecat potolind furtuna în sufletele apostolilor? Răspunsul nu este simplu. Există în fiecare act de credință pe care îl trăim o zgură de necredință, un soi de reziduu sufletesc, al nostru, specific. Fiecare suntem credincioși în Hristos, dar necredincioși în chip personal. Un dram de îndoială ori o simplă fisură de încredere în Dumnezeu pot provoca dezastre asemeni unor cutremure în case construite fără respectarea logicii rezistenței materialelor. Există un „punct de rupere” a fiecăruia dintre noi. Și nu are rost să ne rușinăm că suntem oameni și prin aceasta nu înțeleg că trebuie să ne scuzăm comportamentele anapoda cu firea noastră și atât. Dar e cert că avem limite. Uneori eșuăm în penibil cu ușurința unui Titanic lăsat prea devreme la apă prea puțin adâncă. Nu înfruntând furtunile pierim, ci neadmițând că Hristos Domnul ne poate sprijini oricât de mare ar fi furtuna. Mântuitorul prin mâna întinsă lui Petru peste marasmul furtunii ne învață pur și simplu că este aici, la un pas de noi, înfruntând nu doar furtuna în care suntem pe dinafară, ci și incredibila furtună-încrâncenare din noi înșine. Aceea care nu mai lasă loc iubirii și nădejdii. 

Domnul nu stă împotrivă curajului nostru în străbaterea ispitelor, ci îl temperează, îl cumințește cu grija Sa. Nu e totul să călcăm apa, ci și să ajungem pe corabie, mărturisind dumnezeirea Sa. Să ajungem apoi pe țărmul recunoștinței, cunoscând că El este vindecătorul și Mântuitorul nostru. Care calcă apele furtunii și întinde mâna Sa binecucântă să nu pierim. Uneori pe val, alteori pe cale...