Suntem dinaintea unui text care „fulgeră” omenirea de veacuri. Predica de pe Munte. Cu tot ce înseamnă ea de-a lungul istoriei gândirii umane. Versetele propuse de Biserică în Duminica aceasta (a 19-a după Rusalii) par a fi alese exact pentru contextul greu al zilelor prin care trecem. Și ca noi vor fi spus mulți în parcurgerea de timp a lumii. Pentru că o astfel de rostire nu prea se rostuise în canaturile de ură ale lumii. Domnul Hristos ne știe și de aceea transmite medicamentul la ura noastră cea de toate zilele: încrederea Lui că putem iubi. Nu suntem dinaintea a multe versete, ci dinaintea unui val de iubire care vindecă. Citiți atent. Dintâi seamănă cu tot ce știm din copilăria noastră: ce ție nu-ți place, altuia nu face! E traducerea liberă, pre limba omului de rând, a unei mari probleme a gândirii moderne: limita libertății. Scris de evanghelist, textul sună așa: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).

Nu este nicidecum un îndemn la a abuza de iubirea și îngăduința celuilalt ca să transformi propria gândire ori ideologie în lovire continuă a celuilalt. Aproapele nu se măsoară în asumări ale modului tău de a gândi, ci în nesfârșita bucurie de a împlini cuvântul lui Dumnezeu. În fond Domnul Hristos are dreptate: „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată  puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Luca 6, 32). E ca o atenționare la „confuzia de iubiri” în care ne-am pornit astăzi. Un soi de sincretism al plăcerii pe care îl asumăm ca o iubire deși constatăm, zi după zi și clipă de clipă, cum dărâmă tocmai fundamentul veșnic al iubirii: fidelitatea. Îi jignea Hristos pe păcătoși descriindu-i? Nicidecum. Nici măcar nu-i arată cu degetul „exemplului rău”. Pune, însă, ordine în modul de a gândi iubirea. Care nu e un negoț intern între interese. Ci este preamultul împlinirii în celălalt. Care este deja răsplată iubirii. La fel cu binele (Luca 6, 33) și la fel cu ajutorarea – redusă, e drept, la a da împrumut celor de la care nădăjduiești să iei împrumutul înapoi (Luca 6, 34). E un fel de atenționare către cei care fac afaceri cu omul ajuns la ananghie și care are nevoie de ajutor fără să fie nevoie să mai fie taxat pentru starea nefericită în care se află. Este mecanismul „bancar” care a născut nevoia de campanii umanitare pentru oamenii aflați la greu care altfel ar trebui să se vândă pentru ca un altul din familia lor să rămână în viață, de exemplu, printr-o intervenție chirurgicală foarte scumpă. La capătul căreia poate fi mort. Căci Domnul ne spune că nu este suficientă doar manegerizarea umană a situațiilor de criză. Și ne învață că din astfel de momente nu putem ieși decât încercând să rămânem aproape aproapelui nostru.

Cu versetul următor Hristos Domnul șochează întregul fundament al lumii în care trăim și căreia ne aliniem des, prea des, ca opțiune etică: „Ci iubiți vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă, și veți fi fii Celui Preînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 35). Pare imposibil ce propune El. Și numai pentru că a făcut întocmai cum a propovăduit face ca astăzi să nu ne îndoim de forța cuvintelor Sale. Nu e vorba aici, cum s-ar crede, de chestiuni complicate. De exemplu, atunci când vorbește despre împrumut, nu vă închipuiți că vorbește despre eforturile noastre de a face rate în bancă pentru cine știe ce investiție. Vorbește despre ceea ce aproape că a dispărut astăzi cu totul: puținul de ajutor care rezolvă pe loc o nevoie. Țineți minte pe când eram cu rafturi nu tocmai pline prin magazine? O felie de pâine sau un pahar cu orez, o ceșcuță de zahăr ori două felii de lămâie făceau diferența. Nu mai spun de o jumătate de pachet de unt sau o sticlă de lapte. Ele erau deja un soi de averi cotidiene. Dar împărțeam. Șeruiam (notați aici un zâmbet larg pe chipul meu)! Eram capabili să dăm și să constituim vecinătăți vii. Semn că unora săraci ca noi le vorbea Dumnezeu pe Muntele Fericirilor. Și că de fiecare dată când vrem să ascultăm Evanghelia, trebuie să facem efortul de a urca cu Hristos treptele de Duh ale înțelegerii Sale. Pare simplu, nu-i așa, să devii fiul unui Dumnezeu milostiv. Dar devine extrem de greu când îți pierzi omenia pentru lucruri neînsemnate, pentru ifose neveridice. Când îți hrănești cu frică zilele și cu groază nopțile. E o libertate de neînlocuit cea pe care ți-o aduce fericirea de a fi milostiv fără scrupule materiale ori ideologice. Ci natural. Din natura ta ce te apropie de Dumnezeu. Și predica lui Iisus Hristos continuă să ne surprindă. Să nu judeci, să dăruiești până la nemăsurabila măsură a iubirii dumnezeiești. (Luca 6, 37-38).

Ascultat astăzi Hristos pare a fi un om-utopie. Un idealist. Un om care provoacă doar pentru a provoca. Ca și cum n-ar avea de lucru altceva decât să le vorbească oamenilor despre ce nu sunt oamenii. Despre imperfecta lor iubire, îngăduire ori vecinătate. Trebuie să moară și să Învie Hristos pentru ca tot ce le spune oamenilor să fie realizabil. Fără El, cu adevărat este imposibil tot acest excurs de devenire. Căci mila Lui umple de sens golurile din cultura binelui în care ne sufocăm, ne scufundăm și tragem și pe alții în glodul fetid al neiubirii. Nu arată spre Sine când vorbește, dar trebuie să recunoaștem că simțim că fără El modelul nu ar fi fost posibil niciodată de atins. Trăim vremuri tulburate de lipsa iubirii și de excesul de proiect social înțepenit în baliverne. Hristos ne privește așteptând să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe lucru.  Cum se explică oare că noi, cei ai zilei, epuizăm rapid cuvintele iubirii dar niciodată, chiar niciodată, vorbăria urii? Ce duh ne mână în lupta aceasta împotriva propriei noastre calități umane? Ca să nu spun a mântuirii, că pe unii chiar nu-i interesează aceasta. Dacă am învăța să fim corecți cu  noi în investițiile morale, nu ne-ar fi oare mai ușor de suportat fractura de viață în care ne adâncim inconștient, aproape? Mesajul Evangheliei, în întregul ei, nu este altul decât mesajul propriului nostru suflet. Care vrea să conteze. Și să-și păstreze nemurirea ca arvună Împărăției ce va să fie. În care nu intră jumătățile de măsură, jumătățile de vis și cei care au parcurs jumătate de Cale. A trăi înseamnă a dărui celuilalt, aproapele, libertatea de a fi iubit. Merită încercat.

Sursa: tribuna.ro