Ortodoxie înseamnă normalitate.

Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi!” (Ioan, 1, 46).

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, consacrată Duminicii Ortodoxiei şi le vom pune în legătură cu tema predicii noastre, legătură ce se va observa mai ales către sfârşit. Dorim, cu ajutorul Domnului, să vă reamintim tuturor că Ortodoxia înseamnă normalitate.

În anul 1993 monahul Rafael Noica, fiul regretatului filosof român Constantin Noica (1909-1987), a ţinut o conferinţă la Casa Studenţilor din Bucureşti cu prilejul căreia a mărturisit împrejurările convertirii sale la Ortodoxie, mărturisire care a impresionat întreaga asistenţă. La un moment dat a spus următoarele: „Am înţeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului. Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Ea este în firea lui...” (Pr. Eugen Drăgoi, pr. Ninel Ţugui, Celălalt Noica, Edit. „Anastasia”, 1994, p.45).

Plecând de la această mărturisire, vom încerca în cele ce urmează să arătăm că Ortodoxia, care etimologic înseamnă „dreapta credinţă”, este vieţuire creştină autentică, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută în chip unilateral, în sensul că cei de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi „anormali”, excluşi de la mântuire.

Nu este înţelept ca cel ce trăieşte în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor rigorişti, care pe vremea propovăduirii Mântuitorului când priveau cu dispreţ pe samarineni, cananei, gadareni etc., sau, în general, pe alte popoare decât „cel ales”, întrucât nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care „voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Afirmăm, totuşi, că Ortodoxia este credinţa normală, în sensul că propovăduieşte învăţătura curată primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi tezaurizată apoi de Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice.

Ortodoxia este, astfel, garant al neabaterii de la ceea ce a fost firesc şi normal de la început. În această privinţă episcopul sârb, distins cărturar, Nicolae Velimirovici (1880-1956),..., spune: „Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul. Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin un amestec al cerului şi al pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului.

Cândva întreaga creştinătate a fost ceea ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă, bucată cu bucată, s-a rupt şi s-a separat conform cu păcatul şi cu filozofia păcătoasă. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii „au amestecat cerul cu pământul, au aruncat praful pământesc în strălucirea divină, căci această strălucire divină le-a fost prea tare...” (Suflete înviate, vol. IX, p. 169) .

Iubiţi credincioşi,

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, ne aminteşte în fiecare an de acest dar nepreţuit de care ne bucurăm toţi cei care vieţuim în această credinţă firească, autentică, normală. Pentru această bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, trebuie să fim recunoscători în acelaşi timp tuturor bărbaţilor drept credincioşi, alături de o mulţime de femei cucernice, care în decursul istoriei au luptat uneori cu preţul vieţii pentru afirmarea Sfintei Ortodoxii.

O dată cu biruinţa generală a dreptei credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte, Duminica Ortodoxiei marchează propriu zis un eveniment concret din istoria Bisericii Universale: reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărâre sinodală, în ziua de 11 martie 843.

Până la această dată, însă, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări, drept credincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se face, de fapt, materiei, culorilor etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi întruparea Mântuitorului („Iar Cuvântul Trup S-a făcut”, Ioan I, 14): Fiul lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat în imagini. De asemenea, toate persoanele sfinte recunoscute ca atare.

Ei bine, acest fapt n-a fost înţeles de cei obişnuiţi a tâlcui Scriptura după literă şi nu după duh, neştiind că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor, III, 6). Prigonirile veneau uneori chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului său, Constantin Copronim, în secolul al VIII-lea. Faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin († 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au fost mai apoi împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787) care în această privinţă a hotărât: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9).

Prigonirile n-au încetat, însă, o dată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept credincioşii. Multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea.

Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a Ortodoxiei.

Am făcut acest mic excurs istoric din recunoştinţă faţă de cei care au apărat cinstirea sfintelor icoane care împodobesc, astfel, până astăzi sfintele biserici şi casele credincioşilor, totodată ca să înţelegem de unde vine denumirea acestei duminici.

Restabilirea cultului sfintelor icoane este doar unul din exemplele ce se pot da în legătură cu revenirea şi trăirea în normalitate. Ortodoxia, minunată în conţinut şi formă de manifestare, nu se doreşte a fi ceva spectaculos, cu toate că este receptată aşa de tot mai mulţi eterodocşi, mai ales dintre occidentali. Aceştia, atunci când îi descoperă tezaurul patristic, când participă la slujbele religioase, când privesc pictura bisericilor etc., exclamă emoţionaţi „Minunat! Magnific! Fantastic!” spre nedumerirea ortodocşilor prezenţi pentru care atmosfera vieţii ortodoxe înseamnă ceva natural, firesc.

Căci ce este Ortodoxia în fond, decât vieţuirea creştină firească, potrivit cu vârsta, înţelegerea, râvna, trebuinţa fiecăruia? Sau, după cum foarte plastic se exprimă părintele Ene Branişte: „Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, „paştele” primit cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor... . Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!”.

Este adevărat că pentru cineva care nu cunoaşte din interior aceste trăiri liturgice, ele pot să pară lucruri ieşite din comun. Această impresie o au îndeosebi aspiranţii la Botezul ortodox, cum s-a întâmplat de pildă cu solii trimişi de Ţarul Vladimir al Rusiei în anul 988 la Bizanţ, spre a vedea la faţa locului viaţa Bisericii Ortodoxe. După ce au asistat la slujbele săvârşite în biserica Sfânta Sofia, la întoarcere i-au spus Ţarului că au văzut „Raiul pe pământ” şi că în bisericile bizantine „îngerii cântă împreună cu oamenii”. Urmarea se cunoaşte: ţarul s-a încreştinat şi o dată cu el, curtea imperială şi mare parte a poporului.

Precum se cunoaşte, trăirea ortodoxă se exprimă îndeosebi prin cult, fie public, fie particular. Slujbele ortodoxe, săvârşite în ambianţa caldă a bisericilor, înfăţişează în modul cel mai plăcut şi convingător învăţătura creştină, sub forma imnelor cântate şi a citirilor diverse ce se fac.

„Cultul ortodox este într-adevăr ceva unic în întreaga creştinătate”, afirmă cu justeţe teologul Sergiu Bulgakov (1871-1944). Şi tot el spune mai departe: „El uneşte culmile culmile inspiratiei creştine ce cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a frumuseţii lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul dulceţii Bisericii!” (Ortodoxia).

Iubiţi ascultători,

Fericiţi că noi românii suntem fii Sfintei Ortodoxii, avem datoria s-o apărăm cu toată fiinţa noastră, în caz de nevoie chiar cu preţul vieţii. Trebuie să observăm, însă, un lucru: credinţa cea dreaptă nu mai este prigonită acum frontal, ca în Biserica primară, ci prin mijloace ocolite, subtile, diabolice, mult mai viclene şi rafinate, promovate îndeosebi prin intermediul mas-mediei.

Părintele american, convertit la Ortodoxie, Serafim Rose (1934-1982) într-o carte a sa, intitulată „Orthodoxy and the Religion of the Future” („Ortodoxia şi religia viitorului”), prezintă, spre exemplu, câteva din principalele confruntări pe care le are ortodoxia astăzi cu aşa numitele fenomene paranormale, cu mişcările „harismatice” etc., ce-şi fac şi tot mai mult simţită prezenţa şi în societatea românească.

Salvarea va veni, însă, numai prin întoarcerea la credinţa firească, normală, autentică, sădită dintru început în sufletele noastre, de către Ziditorul a toate. Celor care se îndoiesc de aceasta la punem în faţă un fragment din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie în această primă duminică a Postului Mare: „Şi a zis Natanael: din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a răspuns: vino şi vezi!” (Ioan 1, 46), cuvinte care pentru sceptici pot fi adaptate astfel: la întrebarea: „Poate fi Ortodoxia cea care să mântuiască lumea?”, iar răspunsul dat de toţi cei care cunosc într-adevăr realitatea va fi neîndoielnic „Vino şi vezi!”. Amin.