Adevărata fericire ne-o dă Hristos.

Dreptmăritori creştini,

După ce mai bine de trei ani a vestit Evanghelia Împărăţiei şi a săvârşit minuni, culminând cu învierea lui Lazăr din Betania, Fiul Omului Se îndreaptă acum, pentru ultima oară, spre Ierusalim. Aici, peste puţine zile, Îşi va da viaţa Sa pentru răscumpărarea lumii din robia cumplită a diavolului, a păcatului şi a morţii.

Mulţime mare de oameni, impresionată fie de minunile Lui, fie de calităţile Lui dumnezeieşti, Îl întâmpină cu mare entuziasm. Aşternând în calea Mântuitorului hainele lor şi ramuri verzi, Îl salută cu bucurie, strigând: „Binecuvântat este Cel Ce vine în numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Mt. 21, 9).

Iubiţi credincioşi,

Cine este acest Iisus Care intră în Ierusalim, în mijlocul strigătelor emoţionante ale celor ce-L urmează? Ce vrea El de la noi, locuitorii acestui pământ? Răspunsul ni-l dă chiar Domnul: „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 7 şi 9). Păşunea este fericirea pe care El ne-o oferă încă de aici, dacă Îl urmăm cu iubire şi credincioşie.

În Duminica Floriilor, întreaga lume a mers după Iisus. A fost singura zi în care El a primit slava pe care o merita ca Împărat Atotputernic al universului. Această atitudine trebuie să o avem mereu noi, care „am văzut slava Lui... şi din plinătatea Lui am luat şi har peste har” (In. l, 14 şi 16).

Hristos este CALEA noastră; noi Îl urmăm pe El. Hristos este ADEVĂRUL; noi Îl îmbrăţişăm. Hristos este VIAŢA noastră; noi o trăim întru El. Hristos este DOMNUL nostru; noi Îl alegem să guverneze peste noi. Hristos este STĂPÂNUL nostru; noi Îl servim. Hristos este ÎNVĂŢĂTORUL nostru de Care ne lăsăm instruiţi. Hristos este PĂSTORUL nostru de Care ne lăsăm conduşi. Pentru biruinţa lui Hristos este nevoie de rugăciune şi credinţă, de iubire şi suferinţă.

Oare suntem hotărâţi să ne rugăm, să credem, să iubim şi să suferim? Dacă da, atunci vom dovedi concret că suntem ai lui Hristos şi întru El vom fi biruitori asupra răului şi fericiţi. Unde credinţa este bastion sufletesc, păcatul nu-şi face cuib, nu încolţesc germenii dezagregării morale. Acolo este echilibru sufletesc, conştiinţă curată şi fericire.

David Strauss (†1874), marele critic al creştinismului, deci un necredincios şi-a trimis copilul, în vârstă de 12 ani, la renumitul păstor sufletesc Mehl ca să-l înveţe religia creştină şi să-l boteze. Preotul s-a dus la Strauss şi l-a întrebat: „Glumeşti?”. La care, necredinciosul a răspuns: „Nu! Eu doresc ca fiul meu să fie mai fericit decât mine!”.

Într-adevăr, puterea călăuzitoare a credinţei ne face fericiţi. Psalmistul David spune: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda. Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne” (Ps. 83, 5-6).

A căuta fericirea, a urmări fericirea – iată expresii înşelătoare. Niciodată nu vom găsi fericirea, căutând-o pentru noi înşine sau mânaţi de sentimente egoiste, având în vedere propria satisfacţie. Fericirea nu este altceva decât o atmosferă morală, care înconjoară un anume fel de a trăi. Este atmosfera morală în care se desfăşoară viaţa creştinilor care sunt chemaţi „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II Cor. 5, 15).

Numai în Hristos trebuie să credem, numai pentru El merită să trăim. El singur ne poate face fericiţi, dacă ne îndepărtăm cu groază de păcat şi mergem cu hotărâre pe calea luminii, oricât ne-ar costa aceasta.

În câmpiile Americii creşte o floare interesantă şi mult căutată de turişti. I s-a dat numele de „floarea busolă”, deoarece această plantă arată cu frunzele sale mereu polul nord, întocmai ca şi acul magnetic al busolei marinarilor.

Fenomenul vegetal din continentul îndepărtat se poate asemăna cu o „floare” de ordin supranatural, care este răsădită în sufletele creştinilor. Vorbim de credinţa creştină, dată nouă de la Sfântul Botez, ca un dar ceresc.

Ea ne arată mereu pe Cel Ce ne-a creat şi ne-a mântuit, ne orientează mereu spre patria şi casa cea nefăcută de mâna omenească, din viaţa veşnică, unde fericirea este fără sfârşit. Iată de ce Sfântul Efrem Sirul zice: „Semn de necredinţă este de a ne lega noi de lucrurile cele pământeşti”. Cel credincios caută „cele de sus, unde Se află Hristos” (Col. 3, 1).

În una din cuvântările sale, un mare predicator francez, J. B. Massilon (†1742), punea următoarea întrebare: „Vreţi să fiţi fericiţi?”. Şi tot el răspundea: „Trăiţi creştineşte!”. Lucrurile acestei lumi trecătoare nu pot să-ţi ofere fericirea, fiindcă omul a fost creat de Dumnezeu pentru fericirea eternă.

De aceea, el nu poate fi fericit decât atunci când împlineşte poruncile lui Dumnezeu. Sunt fericiţi cei care ştiu şi fac voia Domnului (cf. In. 13, 17). „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28).

În una din poeziile sale, Sfântul Ioan Iacob, sihastrul român de la Hozeva spune: „Fericit nespus e omul/Când petrece tot cu Domnul,/Când se roagă şi munceşte,/Când faptă bună săvârşeşte”.

Când pictura lui Rafael, Madona Sixtină, a fost adusă la Dresda, în Germania, ea a fost expusă mai întâi în palatul regal. Locul cel mai luminos din salon era ocupat de tronul regal. Observând situaţia, regele s-a sculat de pe tron, spunând: „Să-i facem loc nemuritorului Rafael!”.

Tot astfel, există numai un tron în inima omului şi cea mai importantă întrebare pentru noi este: „Cine ocupă locul acela al autorităţii? Este el ocupat de Hristos, sau de eul nostru? E minunat ca Domnul să fie în centrul vieţii noastre”.

Nicolae Cabasila zice: „Dacă Hristos rămâne între noi, ce ne mai lipseşte sau de ce bunătăţi nu ne-am împărtăşi? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori? Cât de fericiţi trebuie să fim că-L putem primi şi că ne-am făcut sălaşul Lui!”.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine şi astăzi ca să intre, nu în Ierusalimul pământesc, ci în intimitatea tainică a fiinţei noastre, pentru ca să stabilească acolo un tron, spre a face Împărăţia lui Dumnezeu o realitate în mine şi în tine. Este bine şi înţelept ca noi toţi să ne deschidem Dulcelui Iisus ca florile care se deschid la razele calde ale soarelui de primăvară şi primesc, fericite, picătura proaspătă de rouă.

Dacă ne deschidem inima către Hristos, Soarele dreptăţii, El o va mângâia cu raza Sa dătătoare de viaţă şi cu roua Sa răcoritoare. Dacă-I permitem să intre în noi, El ne va da acea fericire care poartă în ea mireasma Raiului, cum bine grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde este Hristos, acolo este Paradisul”.

Iubiţii mei,

Poporul evreu a aruncat în calea Domnului veşmintele sale şi ramuri de finic, arătând, prin aceasta, supunere faţă de slăvitul Împărat al lui Israel. Să-i oferim lui Iisus, în loc de ramuri, ostenelile, suspinele şi lacrimile noastre, convinşi că El va schimba osteneala în alinare, suspinul în cântec de bucurie şi lacrima în surâs. Să-L preamărim pe „Mirele Bisericii” Care, prin patima şi moartea Sa, ne-a scos din adâncul păcatului şi al morţii, ridicându-ne la demnitatea împărătească de „fii ai Învierii” (Lc. 20, 36) şi „părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Pt. 1, 4).

De mâine începe Săptămâna Patimilor, timp potrivit ca să ne purificăm gândul şi inima prin post, rugăciune şi fapte bune, prin mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta ne va ajuta să ne predăm lui Hristos pe noi înşine şi toată viaţa noastră, să murim omului vechi şi să devenim o făptură nouă.

În felul acesta, ne facem vrednici de a prăznui cu folos Sfintele Paşti, cântând cu voioşie: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel Ce ai înviat”. Amin.