Multe şi mari au fost binefacerile revărsate asupra oamenilor, prin faptele minunate săvârşite de Mântuitorul, în timpul lucrării sale pământeşti. Omenirea s-a împărtăşit de alinare şi mângâiere sufletească: se adeverise ştirea pe care Mântuitorul o trimisese Înaintemergătorului Său: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit, că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie, săracilor se binevesteşte” (Luca 7, 22).

Despre una din faptele minunate săvârşite de Mântuitorul în lucrarea Sa de izbăvire din robia păcatului ne vorbeşte şi Sfânta Evanghelie de azi: „Vindecarea celor zece leproşi”.

În timp ce Mântuitorul se îndrepta spre Ierusalim, străbătând satele şi oraşele din Galileea şi Samaria, însoţit de ucenici, în preajma unui sat, numit după tradiţie Eugannim, este întâmpinat de zece bărbaţi leproşi, care, ridicându-şi braţele pline de răni spre Fiul îndurărilor cereşti, strigă plini de durere: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne” (Luca 17, 13).

Durerea celor zece oameni era neînchipuit de mare. Erau bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră. Microbul leprei infectează pielea bolnavului, acoperă tot corpul de răni purulente, descompune ţesuturile, macină vasele, desfigurează chipul până la epuizare totală.

Fiind o boală molipsitoare, cele mai aspre măsuri s-au luat încă din vechime pentru întâmpinarea şi înlăturarea ei. Însăşi legea lui Moise poruncea ca leproşii să fie îndepărtaţi şi izolaţi de orice aşezare omenească (Numeri 5, 1-3).

Scoşi din sânul familiei şi din societate şi trimişi în locuri pustii, nelocuite, ei erau obligaţi ca la apropierea întâmplătoare a unei persoane, să strige: „Necuraţi, necuraţi!”. Într-un cuvânt, leproşii erau nişte oameni morţi între vii.

Această dureroasă soartă o aveau şi cei zece bărbaţi leproşi amintiţi în Sfânta Evanghelie. Dar auzind de minunile şi de marea iubire de oameni a Domnului Iisus, o sfântă nădejde le aprinde inima când află că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri. Aleargă cu înfrigurare spre Domnul şi strigă de la distanţă cu toată puterea sufletului lor: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!”.

Nouă dintre ei erau iudei, iar unul era samarinean. Suferinţa îi unise în nădejde şi rugăciune, într-o rugăciune caldă, plină de umilinţă şi credinţă.

La strigătul curemurător al leproşilor, Domnul Iisus se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu dumnezeiască îndurare şi cine ştie dacă pe chipul Său ars de soare nu s-au rostogolit lacrimile durerii şi ale milei.

Fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci numai prin simpla Sa voinţă, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, spunându-le: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14). În aceeaşi clipă, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid, nici o urmă de lepră nu mai rămâne.

Bolnavii abia îşi cred ochilor, se privesc cutremuraţi unii pe alţii şi cuprinşi de negrăită bucurie a unor oameni care înviază din morţi, aleargă spre preoţi ca să capete aprobarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor.

Dar Celui care i-a vindecat, îi arată vreum semn de recunoştinţă? Cei nouă iudei se răspândesc pe la casele lor, uitând să mulţumească măcar cu un cuvânt dumnezeiescului Tămăduitor. Singur samarineanul, omul străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la Cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-i cu umilinţă din adâncul sufletului, „slăvind pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui” (Luca 17, 15-16).

Din zece inşi, unul singur ştie că este dator să mulţumească şi acesta este un străin de lege şi credinţă. El îşi arată recunoştinţa cu sufletul şi cu trupul, cu graiul şi cu cugetul, cu cuvântul şi cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică spre cer. Deci, din zece inşi, unul singur ştie că la ceas de bucurie şi mai ales acum, trebuie să mulţumească.

La durere toţi au fost uniţi în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărţit pe unii de alţii şi ce este mai trist, i-a îndepărtat pe cei nouă chiar de Părintele Ceresc. Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea.

Dorinţa lor de a-şi vedea familia, rudele, prietenii a fost mai puternică decât aceea de a veni şi mulţumi Mântuitorului. Ei uită cu totul că au datoria de a mulţumi, măcar şi de a fi recunoscători faţă de El. Le vine prea greu să se întoarcă din drum şi să rostească un cuvânt de mulţumire.

De aceea, Mântuitorul întreabă: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a aflat să se întoarcă şi să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acesta, ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”.

Fapta celor nouă este atât de nedemnă şi de păcătoasă, încât orice suflet drept se cutremură la auzul ei. Dar dacă ne oprim o clipă şi ne analizăm sufletul, vom fi poate unii dintre noi în situaţia de a nu judeca şi acuza prea aspru pe cei nouă leproşi nerecunoscători. Poate nu toţi avem dreptul să-i condamnăm pentru atitudinea lor, deoarece şi noi ne-am găsit uneori în situaţia lor, ca după o binefacere primită de la Dumnezeu sau de la binefăcători pământeşti, să răspundem cu aceeaşi lipsă de recunoştinţă.

O vorbă bătrânească spune: „Recunoştinţa este o floare rară!”. Dar n-ar trebui să fie aşa. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin.

Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători.

Sfânta Evanghelie de azi ne pune în faţă, printr-un exemplu, această datorie înaltă faţă de cei care ne fac bine. Din învăţătura sfintei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi.

De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate.

Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: „Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.

Pentru Fericitul Ieronim recunoştinţa este o virtute specific creştină, o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire, sentimentul natural care, sub o formă modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: „Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu pricepe” (Isaia 1, 3).

Din viaţa Sfântului Gherasim cunoaştem, de asemenea, scena de duioasă recunoştinţă a unui leu căruia cuviosul părinte îi scosese o ţeapă din laba piciorului. După moartea sfântului, animalul fioros al deşertului i-a rămas recunoscător până la sfârşit, murind de durere deasupra mormântului binefăcătorului lui.

Ceea ce leul şi alte fiinţe asemănătoare fac din instinct, creştinul trebuie să împlinească din conştiinţă şi credinţă, ca pe una din cele mai înalte şi obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simţitoare, delicate, atente şi credincioase, ca un răspuns cu binecuvântări la binecuvântările primite.

Sfântul Apostol Pavel ne întreabă: „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”. Oricum ne-am privi, nimic nu ne aparţine. Datorăm totul părinţilor noştri, Bisericii, şcolii, ţării, lui Dumnezeu, „căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit se pogoară de sus” (Iacob 1, 17), de la Părintele îndurărilor.

Păcat mare este nerecunoştinţa faţă de părinţi, atunci când nu le arătăm respectul şi purtarea de grijă cuvenite pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, când nu-i vizităm, nu-i ajutăm sau şi mai rău, când nu le vorbim frumos sau le-am uitat mormântul şi rugăciunea de pomenire pentru sufletul lor. „Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei... . Ca un hulitor este cel ce părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel ce mânie pe mama sa”, spune cuvântul Domnului (Sirah 3, 8 şi 16).

În acelaşi păcat cădem când ne prefacem că nu mai cunoaştem pe cei care au avut un rol în formarea noastră intelectuală şi morală, pe dascălii, profesorii, sprijinitorii şi ajutătorii noştri, când nu ştim să-i salutăm, să le spunem un cuvânt bun sau să-i vizităm.

Ridicându-ne ochii mai sus, la ce datorăm Domnului Dumnezeu, va trebui să zicem ca psalmistul şi împăratul David: „Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie” (Ps. 65, 3).

Părintelui ceresc îi datorăm tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceeea ce vedem în jurul nostru, toate bunurile materiale şi duhovniceşti, universul cu toate podoabele lui, cerul şi pământul, lumina, aerul, apa, hrana şi căldura, trupul şi sufletul, comoara Sfintei Scripturi, darurile Bisericii şi mântuirea veşnică.

La aceste bunuri pământeşti şi duhovniceşti gândind, Sfântul Ioan Apostolul exclamă, plin de admiraţie şi recunoştinţă, în Apocalipsa sa: „Vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi Voinţa Ta ele au fost şi s-au făcut” (Apoc. 4, 11). „Cum nu e aici un ceas, nici o clipă în viaţa mea, zice Fericitul Augustin, în care să nu mă folosesc de binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipă în care să nu te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile mele”.

Sfânta Biserică, cu toate cântările şi doxologiile ei liturgice, cu toţi psalmii şi Te-Deum-ul său dă slavă şi mulţumire, mai presus de toate, Domnului şi Mântuitorului Hristos, a cărui dumnezeiască viaţă încununată de jertfa de pe Golgota a fost o permanentă şi cea mai desăvârşită şi bineplăcută euharistie sau mulţumire ce s-a adus vreodată Tatălui ceresc.

Recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc în sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau în faţa unei atitudini binevoitoare. Cel stăpânit de aceste sentimente dă dovadă de curăţie şi nobleţe sufletească, de preţuire a binefacerilor, de vrednicie în a primi aceste binefaceri.

El se învredniceşte, prin recunoştinţă, de dragoste şi stimă, de încredere şi sporire în daruri. Acest sentiment de recunoştinţă a dorit Mântuitorul să-l sădească în inimile oamenilor, prin minunea săvârşită.

De aceea, când singurul lepros tămăduit vine la Iisus să-I mulţumească plin de recunoştinţă, Mântuitorul, cu oarecare amărăciune în suflet, îi pune întrebarea: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?”. Sunt cuvinte care conţin o aspră, dar dreaptă mustrare la adresa celor nouă leproşi ce şi-au dovedit prin nerecunoştinţa lor nevrednicia pentru alte binefaceri.

Pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească această datorie cu toată căldura sufletului său. De aceea, Sfântul Apostol adresează acest îndemn creştinilor: „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (I Tesal. 5, 18).

Dar se pune întrebarea pentru noi toţi: împlinim noi această poruncă a Sfântul Apostol, urmăm noi pilda Mântuitorului, sau suntem asemenea celor nouă leproşi? Pentru fiecare se poate da un răspuns în parte, după viaţa fiecăruia.

Cu toţii suntem convinşi de atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite şi bogate daruri, dar mai puţini sunt aceia care să-şi îndrepte ruga lor de mulţumire către Dumnezeu. Aceeaşi comportare poate exista şi faţă de binefăcătorii noştri pământeni. Şi aceasta cu atât mai mult, căci dacă - creştini fiind - uităm de recunoştinţa datorată Tatălui ceresc, cu atât mai uşor şi mai repede vom dovedi nerecunoştinţă faţă de binefăcătorii noştri pământeni: părinţi, educatori, dascăli, prieteni, societate etc.

Prin lipsa de recunoştinţă vom da dovadă de neglijenţă, nepăsare, mândrie şi chiar răutate. De aceea, nerecunoştinţa este un păcat greu, care ne îndepărtează de la vistieria milostivirilor cereşti şi a binefacerilor omeneşti.

Prin cuvintele Sfintei Evanghelii de azi ne-au fost puse în faţă cele două figuri: recunoscătorul şi nerecunoscătorul, fapta bună şi păcatul. În faţa lor, datoria noastră este de a alege fapta cea bună, recunoştinţa, pe care în orice împrejurare a vieţii s-o arătăm prin cuvânt şi faptă faţă de binefăcătorii noştri.

Să fim recunoscători faţă de Părintele nostru ceresc, pentru darurile Sale. Să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri pământeni, după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: „Mulţumiţi tuturor pentru toate..., mulţumiţi celor ce vă fac bine şi vă rugaţi pentru dânşii”. Amin.