„Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii” (Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9).

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, „este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).

Să ştim, de asemenea, că şi chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi până la sfârşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din Dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă o corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La „plinirea vremii” a venit Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi Apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfânta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mântuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfânta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sunt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobândirea mântuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără de prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sunt, de asemenea, diferite. Să ştim că şi chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2) şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim despre chemarea lui Dumnezeu că este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18) şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Înţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14) şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalmi 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfânta Evanghelie: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punând diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarină şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întâi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decât Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).

Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osânda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează vom vorbi şi despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfârşitul lumii şi în ziua Judecăţii de apoi. Mai întâi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul şi pământul, după mărturia Sfântului Duh care zice: „Chema-va cerul de sus şi pământul ca să judece pe poporul Său” (Psalmi 49, 5). Această chemare a cerului şi a pământului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trâmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemând la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor şi pământul de jos, adică toate popoarele pământului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.

În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfântul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).

De aceea zice Dumnezeiasca Scriptură că „va chema cerul de sus”, adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trâmbiţelor, se vor coborâ din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).

Atunci glasul trâmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pământ şi până în iad. Pe pământ, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfântă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trâmbiţe ale cerului Sfântul Ierarh Grigorie Teologul: „Înfricoşat este glasul trâmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor” (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).

La chemarea acestor trâmiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46).

Dar să auzim, fraţii mei şi cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mântuitorul nostru Iisus Hristos către aleşii Săi, în ziua Judecăţii de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată Dumnezeiasca Evanghelie, zicând: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36).

Deci, vedeţi, că aceste chemări ale lui Dumnezeu sunt veşnice şi mai înainte de facerea lumii şi de la începutul lumii acesteia văzute şi simţite, până la sfârşitul ei şi până în ziua Judecăţii celei de apoi!

Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit până aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, când glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trâmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfântă a mântuirii.

O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trâmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mântuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicând: „Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osândit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă!” Auzi, omule, ce zice Dumnezeiasca Scriptură: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Psalmi 94, 8). Ascultaţi ce zice această trâmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: „Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?”.

Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: „Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfârşitul!” Şi iarăşi: „Pocăieşte-te, omule, ca să întâmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta cea bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc” (Matei 25, 11-12).

O, fraţii mei, dacă ne-am trezi până mai avem vreme să auzim glasul acestei trâmbiţe, adică al mustrării conştiinţei noastre şi dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea şi în veacul de acum şi în cel viitor!

Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trâmbiţa cea tainică şi sfântă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pârâşul care mereu ne pârăşte pe calea acestei vieţi şi ne mustră când greşim. Despre acest pârâş zice, într-un anumit fel, Sfânta Evanghelie: „Împacă-te cu pârâşul tău pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mântuitorul lumii ne cheamă pe toţi la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospăţul credinţei adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrăneşte din învăţătura dreptei credinţe şi să meargă la cina sectelor care se înmulţesc mereu şi înşeală pe mulţi.

Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mântuirii. Să nu amânăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfânta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gândim, Fiul Omului va veni!

Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?

De ce punem motive că „ne-am cumpărat ţarine”, adică griji pământeşti, că „ne-am cumpărat cinci perechi de boi”, adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri şi că „ne-am luat femeie”, adică ne-am dedat la beţii şi desfrânări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfânta Liturghie, Duminica, mai mult bătrâni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sunt? De ce nu vin cât mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfânta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfânta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cântă cu noi în biserică, Mântuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sânge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?

Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvântat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfânta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pământ!

Ajunge o săptămână de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămână, Duminica, în Biserica Domnului la Sfânta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curând vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrânări?

Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face aşa şi pe pământ vom fi fericiţi şi mulţumiţi şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.