„Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca, 15, 20).

Iubiţi credincioşi,

Acest fragment din Evanghelie exprimă unul dintre momentele cele mai impresionante ale pildei Fiului Risipitor, rânduită a se citi astăzi la Sfânta Liturghie. Momentul când fiul cel rătăcit, căindu-se, s-a întors cu teamă dar şi cu încredere la casa părintească. Iar tatăl, iubitor şi iertător, l-a îmbrăţişat, căzând pe grumazul lui.

Pilda aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub acest aspect al iertării şi manifestării iubirii părinteşti, ne impresionează întotdeauna până la lacrimi. De ce? Pentru că în ea ne recunoaştem pe noi înşine. În ea ne vedem ca într-o oglindă.

Se spune că un copil de 3-4 ani, care nu mai văzuse niciodată o oglindă, aflându-se pentru prima oară în faţa ei, a văzut în ea chipul unui băieţel care-l privea uimit. Privea chipul şi i se părea foarte cunoscut. Dar peste câteva momente copilul a izbucnit fericit: mamă, mamă, vino să vezi ceva: băiatul din oglindă sunt eu!

La fel şi noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde, în clipe de reală sinceritate vom recunoaşte smerit: „Fiul cel risipitor sunt eu. Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri mi-a dat şi nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de Postul Mare. De aceea, amintindu-mi, mă pocăiesc şi mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de care vorbeşte Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi şi pe mine”.

Iubiţi credincioşi,

Tâlcuirea acestei pilde se poate face din mai multe unghiuri. Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul Domnului, să recunoaştem în Dumnezeu-Tatăl un Dumnezeu al iubirii şi iertării. Căci Evanghelia aceasta nu are doar menirea să ne răscolească conştiinţa, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci şi să ne încurajeze a ne întoarce cu nădejde spre Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.

Datorită greutăţilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind şi-a întors faţa de la noi. De aceea suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”.

Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit spiritului dreptăţii şi nu vom avea curajul să ieşim prin pocăinţă din starea de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijoraţi. Mai ales în situaţia în care citind pentru prima oara Biblia şi având sub ochi paginile Vechiului Testament, nu cunoaştem încă Noul Testament şi în consecinţă, nici această parabolă atât de încurajatoare.

Făcând o mică paranteză, amintim că la întâlnirile noastre de miercuri seara, da aproape un an de zile avem în lectură Vechiul Testament, în care ni se înfăţişează mai mult un Dumnezeu al dreptăţii decât al iubirii. Un Dumnezeu intransigent, justiţiar aspru, uneori chiar „răzbunător”, în faţa Căruia se nasc simţăminte de teamă.

Căci iată ce găsim scris: „Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam”. (Ieşire, 20, 5); sau: „A Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor!” (Deut. 32, 35). În astfel de condiţii, frica de Dumnezeu devine supremul act de înţelepciune: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde, 1, 7).

Se simte parcă o mare distanţă între Dumnezeu şi om, distanţă accentuată şi de unele scrieri rabinice care interziceau într-o vreme pronunţarea numelui lui Dumnezeu. Bunăoară, textul de la Levitic, 24, 16, spune: „Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât neapărat”, a fost tradus prin „Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie pedepsit cu moarte!”.

De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui Dumnezeu prin Cel Preaînalt, Stăpânul cerului etc., la Care, evident, nu se poate nicicum ajunge.

Iată de ce, la dialogul nostru, apar mereu nedumeriri şi întrebări de genul: „Cum poate să fie Dumnezeu răzbunător, intransigent, aducător de spaimă etc. etc.?”. Răspundem de fiecare dată: să avem răbdare! Această imagine în care este accentuată mai mult latura dreptăţii ţine de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de vârsta copilăriei omenirii.

În clipa în care păşim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe Dumnezeul iubirii, Care de altfel, la o privire mai atentă, poate fi întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament. În chip desăvârşit, însă, iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să amintim mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sfântul Ioan Evanghelistul: „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (3, 16).

De aceea, în lumina duhului scripturilor neo-testamentare, în veacul al IV-lea (deci după trei secole de creştinism) Avva Antonie Cel Mare avea să exclame: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!” (Pateric). Iar icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale, desăvârşite, este zugrăvită prin această pildă extraordinară a Fiului Risipitor.

Iubiţi credincioşi,

Mergând pe firul istoric al acestei pilde, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă, dar care, pentru tema noastră, este uimitor de revelatoare. După ce fiul rătăcit hotărăşte să se întoarcă, se spune că „sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el”.

În aceste ultime cuvinte ni sa arată că tatăl era într-o aşteptare continuă, altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înţelegem, aşadar, că în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, scruta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar îşi va vedea fiul întorcându-se.

Ca să înţelegem şi mai bine mesajul acestei expresii mai-sus citate, reproducem aici una dintre cele mai cunoscute istorioare, care se asociază minunat pildei despre care vorbim:

Se spune, la fel ca în pilda noastră, că într-o familie oarecare unul dintre copii şi-a cerut partea de moştenire şi a plecat în lumea largă din dorinţa de a fi liber si a face tot ce pofteşte, fără să mai dea socoteală cuiva. Dar, precum se întâmplă în astfel de cazuri, în scurtă vreme sacul moştenirii s-a golit şi rămânând pe drumuri, ar fi dorit să se întoarcă acasă.

Numai că îi era foarte frică de tatăl său, pe care-l ştia om aspru. Pentru că, nu numai foamea, dar şi dorul de casă îl îndemnau să încerce cumva, a recurs la o stratagemă. I-a scris mamei, pe care o ştia mai îngăduitoare, următoarele rânduri: „Mamă, am rămas pe drumuri, îmi pare rău de tot ce am greşit, aş vrea să mă întorc, dar mi-e foarte frică de tata. Te-aş ruga să-l îmbunezi. Dacă vei reuşi, pune în pomul din faţa casei o batistă albă. Eu am să vin cu trenul şi în clipa în care voi trece prin dreptul casei mă voi uita pe geam şi dacă voi vedea batista, înseamnă că tata m-a iertat şi voi veni. Dacă nu, voi pleca mai departe să-mi ispăşesc păcatele multe şi grele pe care le-am făcut”.

Aşa se face că într-o bună zi, fiul cu pricina s-a urcat în trenul care avea în traseu satul natal şi care trecea chiar prin dreptul curţii părinteşti. De frică să nu vadă cumva pomul fără batistă, când se apropia de casă a rugat pe cineva din compartiment să privească pe geam, avertizându-l mai înainte asupra pomului etc.

Ce credeţi că a văzut călătorul respectiv? Pomul din faţa casei era plin de batiste şi alte albituri. Ce se întâmplase, de fapt? După ce mama i-a arătat scrisoarea tatălui, acesta nu numai că s-a îmbunat, dar i-a spus femeii să pună în pom cât mai multe albituri, ca nu cumva din mersul trenului fiul să nu observe acea batistuţă şi să plece.

Iubiţi credincioşi,

După cele arătate mai sus, nădăjduim să vi se lumineze în suflet şi mai tare imaginea Dumnezeului iubirii, decât al Dumnezeului dreptăţii. Asta nu înseamnă că vă îndemnăm la delăsare, Doamne fereşte! Nimeni nu trebuie să zică: „Da, am înţeles. Pot să fac ce vreau, că Dumnezeu e bun şi mă iartă”.

Căci se întâmplă adesea ca atunci când păcătuim diavolul să ne îndemne a gândi numai la Dumnezeul iertării, iar când să ne pocăim tot el ne pune în faţă pe Dumnezeul dreptăţii, ca să ne înfricoşeze şi să ne descurajeze. Noi ştim, însă, că numai ducând o viaţă creştinească râvnitoare, în duh de smerenie şi pocăinţă, Dumnezeul iubirii ne iartă.

Căci zice Părintele Teognost, un călugăr constantinopolitan din veacul al IX-lea: „Dumnezeu este foc arzător şi dacă te atingi de El fiind aur şi argint, să nu te temi că vei arde, cum nu s-au temut nici tinerii din Babilon. Dar dacă eşti de iarbă sau de paie, vei fi nimicit!”.

Desigur, nimeni nu va fi vrednic să afirme că este de aur sau de argint. Dar, în duhul smereniei şi al pocăinţei dovedite prin fapte, vom alunga în acelaşi timp şi gândurile deprimării, care vin de la cel rău şi vom nădăjdui în Dumnezeul iubirii.

Faţa iubitoare a lui Dumnezeu-Tatăl ne-a fost arătată cu prisosinţă de Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, vrând parcă să ne invite a crede mai cu tărie în Dumnezeul iubirii decât al dreptăţii. Poate de aceea Sfântul Isac Sirul a făcut o afirmaţie stranie pentru unii, contrariantă chiar, la prima vedere: „Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept!”. Dar dacă luăm numai câteva exemple din Noul Testament, vom observa fără greutate că El Însuşi a pus parcă dreptatea deoparte: pilda lucrătorilor tocmiţi la vie („drept” era ca cei din urmă să fie plătiţi cu mai puţini dinari); parabola cu smochinul neroditor (de ce să se usuce, dacă ni se spune desluşit că „nu era timpul smochinelor” (Marcu, 11, 13)?); în episodul cu Marta şi Maria, Marta care era atât de sârguincioasă în a fi gazdă bună, este „nedreptăţită” în favoarea Mariei, care nu făcea nimic;

Dar cazul femeii adultere? „Drept” era ca Mântuitorul s-o condamne, spre a fi ucisă cu pietre, dar El o face scăpată; şi în general, Iisus vădeşte o statornică preferinţă pentru vameşi, desfrânate, păcătoşi, ceea ce contravine spiritului dreptăţii.

Mai lămurit, chiar această pildă a Fiului Risipitor, ne arată spre final că fiul cel mare, „cuminte” şi „ascultător” nu s-a bucurat de aprecierea de care a beneficiat cel mic, vinovat de toate relele, care, în plus, a fost primit într-o clipită în casa pe care singur o renegase.

După logica omenească, toate cele de mai sus (şi multe altele încă), ţin de un vădit spirit de „nedreptate”. După logica pedagogiei divine, ele ţin, însă, de duhul iubirii şi iertării nemărginite. Căci Dumnezeul Noului Legământ este, cu prisosinţă, un Dumnezeu al iubirii şi al iertării.

Iubiţi ascultători,

Încrezători pedagogiei divine, nădăjduim şi noi în iertarea şi îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Dacă ne vom întoarce cu lacrimi, precum fiul din pilda de astăzi, Dumnezeu, Care ne aşteptă permanent şi Care ne observă chiar şi cei mai timizi paşi de apropiere, ne va întâmpina îmbrăţişându-ne şi căzând pe grumazul nostru. Amin.