În Sfânta Evanghelie de astăzi aţi auzit că trăiau în Ierusalim şi mai cu seamă în Hebron, unde era casa lor, doi oameni drepţi. Bărbatul era ar­hiereu şi preot al Legii vechi, din neamul lui Avis, iar soţia lui era Elisabeta, din fiicele neamului lui Aaron. Şi Zaharia îmbătrânise, ca şi Elisabeta, soţia sa şi erau oameni drepţi şi temători de Dumnezeu, oameni sfinţi, cu­raţi, milostivi, dar aveau o întristare mare, că n-aveau copii. Deşi trecuse de 80 de ani, Zaharia ţinea rânduiala preoţiei lui de o săptămână în Sfânta Sfintelor, unde intra o dată pe an arhiereul şi unde era jertfelnicul de aur şi sicriul Legii Domnului, cu toate cele sfinte ale Legii vechi (Luca 1, 8-11).

Deci când ţinea rânduiala săptămânii lui, stând să slujească şi să aducă jertfă pentru păcatele sale şi ale poporului, când a intrat în Dumnezeiescul altar al tămâierii, ca să cădească împrejurul altarului celui de aur, deodată a stătut înaintea lui Arhanghelul Gavriil, iar el foarte s-a înspăimântat şi cu trupul şi cu sufletul, dar îngerul Domnului l-a liniştit zicând: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici sicheră şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumne­zeul lor. Şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să în­toarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor desăvârşit” (Luca 1, 15-17).

Iar Zaharia, auzind această proorocie neaşteptată, a zis: „După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea este învechită în zile. Cum vom naşte noi, oameni de 80 de ani?”. Atunci Arhanghelul Gavriil i-a spus: „Dar Avraam cum a născut la 100 de ani? Iar Elcana, care a născut pe proorocul Samuel, nu era tot aşa?”. Şi apoi a adăugat: „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor, iată semnul care va fi: vei fi mut şi n-ai să poţi vorbi până se va naşte acela”.

Şi a rămas Zaharia mut în altar, iar poporul aştepta să iasă din altar, că era cu cădelniţa şi a aşteptat poporul mult şi a înţeles că s-a săvârşit o ta­ină, că s-a îmbolnăvit, sau s-a întâmplat altceva. Şi a ieşit Zaharia cădel­niţând cu cădelniţa, dar nu putea vorbi. Făcea numai semne către popor, iar tot poporul a înţeles că el a văzut în altar o vedenie mare. Şi din ziua aceea Zaharia preotul, sfântul tată al marelui Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, a rămas mut (Luca 1, 22).

Şi după puţine zile Elisabeta s-a aflat grea şi s-a tăinuit în sine ca la cinci luni şi zicea: „Aşa a făcut milă cu mine Dumnezeu, când a vrut să scoată ocara mea dintre oameni”. Pentru că la evrei era mare ocară să nu ai copii. În luna a şasea, când avea încă în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul, s-a întâmplat altă minune.

A venit binevestitorul Arhanghel Gavriil la Preacurata Fecioară Ma­ria, în luna Nisan, adică în luna martie şi a vestit naşterea lui Mesia. Lu­ceafărul era în pântecele Elisabetei şi Soarele cel gânditor sălăşluia acum în pântecele Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria. Şi ce zice Sfântul Evanghelist Luca? În luna a şasea, trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; şi i-a binevestit naşterea Mântuitorului. Şi după ce Preacurata a primit buna vestire, i-a spus Arhanghelul Gavriil: „Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă” (Luca 1, 26-36). Şi s-a grăbit Preacurata Fecioară Maria să se suie din Nazaret la Hebron, cetatea cea preoţească. Căci Hebron este cetatea din munţii cei înalţi foarte de la miazăzi de Ierusalim. Aceasta se chema pe atunci „Cetatea Muntelui” şi era dintre cetăţile preoţeşti pe care Isus al lui Navi le-a dat pentru întreţinerea preoţilor care slujeau la cortul sfânt (Isus Navi 30, 13).

Şi s-a dus Preacurata Fecioară Maria, având pe soarele Hristos în pântece, iar aceea pe Luceafărul Înaintemergător; şi s-au întâlnit şi a zis: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 43). Erau amândouă proorociţe, amândouă femei sfinte.

Iar Dumnezeiescul Înaintemergător, care numai cu şase luni este mai mare după trup şi cu viaţa decât Hristos, a săltat în pântecele Elisabetei, care zise: „Că iată, cum fu glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). Dumnezeiescul Înaintemergător s-a închinat cu bucurie, încă din pântecele maicii sale, Preasfântului Mântuitor, care atunci se afla în pântecele Maicii Sale, Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria; s-a închinat sfeşnicul înaintea Lu­minii, luceafărul înaintea Soarelui Dreptăţii, lumina cea mică înaintea Lu­minii celei mari.

Şi ce a urmat după aceasta? A venit vremea să nască Elisabeta şi a născut în cetatea Hebronului. Şi s-a săvârşit o minune mare când a născut. Pentru că la opt zile, la evrei, era botezul, adică tăierea-împrejur a prun­cului, au dus pruncul la biserică şi se gândeau să-i pună numele. Dar ce s-a întâmplat? Toţi care erau acolo, la botezul lui Ioan, ziceau ca să-i pună numele tatălui său, Zaharia. Iar mama lui, Sfânta Elisabeta, nu voia, ci a zis: „Ioan va fi numele lui”. Iar ei se împotriveau, zicând că din neamul lor nu era nimeni cu numele acesta, Ioan. Ce va să zică Ioan? Ioan însemna „plin de dar”, că plin de Duhul Sfânt era Ioan încă din pântecele maicii sale.

Şi au făcut semn tatălui său, care era mut, lui Zaharia proorocul, întrebându-l cum să-i pună numele. Iar el a făcut semn să-i aducă o tăbliţă şi a scris cu condeiul: „Ioan va fi numele lui”. Şi s-au minunat toţi, iar când a scris că Ioan va fi numele lui, în clipa aceea i s-a dezlegat gura şi limba, şi a început a vorbi şi a binecuvânta pe Dumnezeu zicând: „Bine­cuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răs­cumpărare poporului său” şi celelalte, cum ştiţi din cântarea lui Zaharia proorocul. Şi a spus proorocie pentru Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 68-79).

Şi după ce a proorocit Zaharia, s-a auzit în toată Cetatea Muntelui şi de la Hebron până la Vitleem, care era la poalele muntelui şi până la Ierusalim, vestea mare că s-a dezlegat limba lui Zaharia îndată ce a numit numele pruncului său Ioan. Şi a auzit aceasta şi Irod, care pururi se temea să nu-i ia cineva domnia şi se gândea ce va fi cu pruncul acesta. Dar nu numai el zicea aşa, ci toată lumea, că a văzut minunea dezlegării limbii părintelui său la punerea numelui său.

Şi Irod pândea să vadă ce va urma. Iar când au venit magii la Betleem şi i-au spus lui Irod că s-a arătat o stea care a venit până acolo, că s-a năs­cut pe acolo un împărat, Irod a dat poruncă să se taie 14.000 de prunci, gândind să taie şi pe Ioan Botezătorul. Că zicea: „Poate acela va fi împărat în locul meu, dacă a făcut minunea de a dezlegat limba tatălui său”.

Deci, când a tăiat pe cei 14.000 de prunci din Betleem şi din jur, s-au au­zit glasurile pruncilor şi ale mamelor de acolo, că nu-i departe Betleemul de Hebron. Şi atunci Elisabeta, când a auzit glasul pruncilor şi al mamelor ţipând, a luat pe Dumnezeiescul prunc şi a fugit cu el în pustie. Şi fiindcă ostaşii lui Irod o urmăreau să o prindă, când a văzut că sunt aproape să pună mâna pe ea, a spus unui munte de piatră: „Munte de piatră, desfă-te, să intre maica şi pruncul, că mă prind acei vrăjmaşi ai lui Dumnezeu!”. Şi s-a desfăcut muntele şi a intrat Sfânta Elisabeta, cu Înaintemergătorul Ioan în braţe, în peştera aceea a muntelui, unde i-a făcut Dumnezeu loc. S-a deschis muntele cu gură mare şi s-a închis iarăşi, iar înăuntru a rămas peştera mare şi Dumnezeu le-a dat un izvor de apă şi un finic care rodea şi se pleca până la pământ, de unde se hrănea Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul şi hrănea şi pe prunc (vezi Prologul).

Şi văzând Irod că n-a pus mâna pe pruncul acela minunat, pe Ioan Botezătorul, să-l taie, a trimis ostaşi la Zaharia, în Templul din Ierusalim şi i-a spus: „Dă-ne nouă pe fiul tău!”. Iar acesta a zis: „Nu ştiu unde este acum, că eu slujesc rânduiala Stăpânului meu, Dumnezeul Cel Viu, iar de soţia mea şi de fiul meu nu ştiu unde sunt”. Şi i-au zis a doua oară: „Dacă nu-l dai, avem poruncă să te ucidem!”. Şi după ce l-au somat a doua oară, el a zis: „Nu ştiu, dar să ştiţi un lucru: voi veţi ucide trupul meu, dar Dumnezeu va lua sufletul meu din biserică”. Şi atunci gealaţii lui Irod s-au repezit la Zaharia proorocul, i-au tăiat capul între biserică şi altar şi sângele Dumnezeiescului prooroc Zaharia a curs între biserică şi altar şi s-a închegat în marmură ca piatra, ca mărturie împotriva lui Irod şi a uciga­şilor pe care-i trimisese acolo. Şi au venit ucenicii lui şi au luat trupul lui Zaharia şi l-au dus la Hebron şi l-au îngropat, iar sângele lui a rămas vreme îndelungată închegat în piatră şi nici un fel de unealtă nu-l putea rade sau şterge de acolo, întru mărturia urgiei care îl aştepta pe Irod.

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător, după ce tatăl său a fost tăiat în­tre biserică şi altar, a rămas în peştera aceea. Iar maica lui Ioan a mai trăit cu dânsul un an de zile, după care a murit şi s-a îngropat acolo. Iar Sfântul Ioan Botezătorul a rămas în peştera aceea şi a fost hrănit de îngerul Dom­nului în pustie până în ziua – cum zice evanghelia de astăzi – arătării sale în faţa poporului. Iar când a trebuit să iasă să propovăduiască înaintea Mântuitorului botezul pocăinţei, a auzit glasul Tatălui ceresc: „Ieşi de aici şi du-te în părţile Iordanului şi începe a propovădui acolo botezul pocăinţei şi găteşte calea înaintea Fiului Meu!” (ibidem).

Deci Dumnezeiescul Înaintemergător a crescut în pustie timp de mai bine de 20 de ani, hrănindu-se de îngerul Domnului. Şi arată Sfânta Evanghelie că era foarte aspră vieţuirea lui, spunând: „Şi mânca ahride şi miere sălbatică”. Ahridele sunt nişte vlăstare, nişte muguri de copaci care cresc în părţile acelea ale Iordanului, iar mierea era aceea pe care o fac vi­espile sălbatice, fiind foarte amară. Cu acestea se hrănea Dumnezeiescul Înaintemergător, iar îmbrăcămintea sa era de piele de capră, cu o cingă­toare de piele. Şi propovăduia zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2).

Aţi auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie:„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul? Iar cine a fost Botezătorul, dacă vrem să ştim, să întrebăm pe Hristos. Că iată ce spune: „Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în desfătare sunt în ca­sele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc”. Şi auziţi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Zic vouă: între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 24-28).

Deci toţi proorocii sunt mari, dar nici unul ca Ioan. Aceasta e mărtu­ria Domnului Însuşi, cum spune troparul Sfântului: „Pomenirea dreptului cu laude, iar Ţie destul îţi este mărturia Domnului”. Ioan n-a fost mărturi­sit de un prooroc, n-a fost mărturisit de un drept sau de un sfânt, ci de În­suşi Cuvântul lui Dumnezeu; El a spus că e mai mare decât toţi proorocii. Cine era Ioan Botezătorul, deci? Era prietenul Mirelui Hristos, era gura Cuvântului, era Înaintemergătorul Lui, era vârful tuturor proorocilor. Cine era Ioan Botezătorul? Era acela despre care a spus Duhul Sfânt prin proo­rocul Maleahi: „Iată, trimit înaintea feţii Tale pe Îngerul Meu, care va găti calea Ta, înaintea Ta” (Maleahi 3, 1; Luca 7, 27). Înger, vârful proorocilor, mucenic, Înaintemergătorul şi Botezătorul lui Hristos: el a fost toate acestea.

Dar cu ce atrăgea Botezătorul poporul în pustie? Auzi ce spune Sfân­tul Evaghelist Marcu: „Şi ieşeau la el ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păca­tele” (Marcu 1, 5). Cu ce atrăgea Ioan? Oare trimitea ordin de chemare sau invitaţie cuiva? Ce venea să vadă poporul la Ioan?

Fraţilor, nimic nu e mai scump pe lume şi mai de laudă decât fapta bună. Ceea ce atrăgea miile de oameni şi mulţimile în pustie era lumina vieţii lui Ioan. Viaţa lui îngerească şi mai presus de trup adesea atrăgea pe toţi să-l vadă şi să-i audă cuvintele. Au venit să-l vadă şi Irod şi tot Ierusalimul. Au venit cei graşi să vadă pe cel uscat de post; veneau cei îmbrăcaţi cu haine moi de fir şi de mătase să vadă pielea cea de capră a lui Ioan; veneau cei încinşi cu brâie de aur să vadă pe cel cu cingătoarea de curea; veneau cei deprinşi să doarmă pe paturi bătute cu nestemate şi dormeau pe prundurile Iordanului, zile şi nopţi şi uitau că-s boieri, uitau că au paturi scumpe, uitau că-s boieri din cetate; veneau să vadă un om minunat, că o spaimă cuprinsese toată lumea, auzind de viaţa îngerească a lui Ioan Botezătorul.

Virtutea lui Ioan, sfinţenia lui, glasul lui şi proorocia lui erau acelea care atrăgeau pe toţi. Şi Ioan nu le vorbea cu blândeţe. Ei veneau să-l asculte, dar el nu-i cruţa şi niciodată n-a măgulit pe cineva. Auzi ce le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă! Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dum­nezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avram. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 7-10). Îi mustra, îi făcea pui de năpârci şi fiii ghe­enei. Îi mustra şi le arăta răutăţile, dar poporul nu-l ura, pentru că le spunea adevărul, pentru că le spunea ceea ce era preasfânt şi preacurat, pentru mântuirea lor. Iată deci ce atrăgea în pustie atâta popor: viaţa cea sfântă şi preacurată şi vrednică a lui Ioan. Aşa ştie Dumnezeu să slă­vească pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul. Căci zice în psaltire: „Cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi pe ei”.

Deci Sfântul Ioan, prin petrecerea sa îngerească şi prin propovăduirea sa cea aspră şi curată, proslăvea pe Dumnezeu Cuvântul şi a fost Înaintemergătorul Lui şi a adus mii de oameni la botezul pocăinţei, pregătindu-i pentru botezul cel cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Acestea fiind zise – puţine şi prea puţine pentru praznicul de astăzi – să întoarcem acum cuvântul în altă parte. Fraţii mei, Irod a pândit şi pe Hristos ca să-L omoare şi pe Ioan Botezătorul; şi dacă n-ar fi fost împiedi­cat de Dumnezeu, sigur ar fi dus la împlinire planul lui cel blestemat. Şi dacă ar fi omorât Irod un prunc cum a fost Ioan Botezătorul, câtă lumină ar fi stins el în lume, câtă răutate ar fi pricinuit el la atâtea popoare care ar fi trebuit să audă cuvântul lui! Ce lucrare Dumnezeiască a făcut Ioan mer­gând înaintea Cuvântului, ca un sfeşnic al Legii darului! Toate ar fi fost stinse dacă Dumnezeu n-ar fi apărat pe Sfânta Elisabeta cu pruncul în muntele acela. Deci gândiţi-vă că un prunc ca acesta, ..., s-a născut o dată şi misiunea lui rămâne până la sfârşitul lumii.

Vezi ce înseamnă un copil ales de Dumnezeu? Dar din cine s-a născut? Părinţii lui erau drepţi şi sfinţi şi fără de prihană şi temători de Dumnezeu, păzind toate poruncile Lui. Odrasla cea bună şi sfântă a răsărit din rădăcină sfântă. Sfântul Ioan, proorocul, a răsărit din alt proroc, iar înainte de a prooroci el, a fost mare proroc şi mucenic tatăl său. Vezi din cine răsar cei drepţi? Dar vai de părinţii aceia care petrec în păcate! Din ei nu răsar copii buni. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Nunta este rădăcina firii omeneşti şi de va fi nunta sfântă, sfinte vor fi şi ramurile”. Însoţirea trebuie făcută înaintea lui Dumnezeu şi în Biserică.

S-a făcut acum o lege de stat, care nu numai că e bună, dar e sfântă şi preasfântă. De ce? Pentru că împiedică mii şi zeci de mii de morţi de co­pii. Vai de aceia care-şi omoară copii! Şi Preabunul Dumnezeu a rânduit că, chiar dacă ne constrânge din afară, să ne oprim de la această hegemo­nie a întunericului peste lume. Deci, dacă se ucideau atunci cei doi prunci, se zăticnea mântuirea întregii lumi. S-ar fi zădărnicit mântuirea lumii dacă s-ar fi ucis Hristos sau Ioan Botezătorul.

Aşa şi acum, se sfătuieşte omul cu femeia ca să-şi omoare copilul, dar nu ştiu că acela ar putea să fie un sfânt care să predice Evanghelia la popoare şi să întoarcă la Hristos mulţime de oameni. Că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Un om duhovni­cesc care e ajutat de darul lui Dumnezeu poate într-un ceas să mântuiască mii de suflete”. Cum? Auzi ce spune Apostolul: „Credinţa vine prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Şi mai zice: „Cum vor crede, de nu li se va propovădui şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi, che­maţi şi aleşi?”.

Deci, iată, poate a omorât cineva un prunc; el a omorât poate un pro­roc, sau un preot, sau un arhiereu, sau un preşedinte de ţară, sau cine ştie pe cine. Iar dacă a omorât unul, prin acela a omorât mii de suflete, că prin acela poate Dumnezeu voia să lumineze multe suflete. Dacă viaţa lui ar fi fost lumină, ar fi luminat popoarele. Deci mare primejdie paşte pe cei ce ucid copii.

Să nu ne temem numai de legile din afară, că acelea pedepsesc numai cu trei sau patru ani de închisoare şi asta e o nimica toată; să ne temem de temniţa iadului, care nu are sfârşit în vecii vecilor!

...Să vă spun legile Bisericii şi canoanele ei, să vă spun rostul zămislirii. Iată ce spune Sfântul Atanasie Sinaitul: „Precum când tună şi fulgeră, îndată vezi lumina fulgerului şi îndată auzi tunetul, aşa este şi când se împreună soţul cu soţia lui cea legitimă. În clipa aceea se zideşte trupul şi sufletul în trupul maicii lui”. Şi dacă numai la un ceas după zămislire vei împiedica naşterea cu ceva, în orice chip, ucigaş de om te-ai făcut. Să nu spui că-i numai de două luni şi n-are încă suflet. Căci în clipa aceea, din sufletul părinţilor, prin darul lui Hristos şi prin suflarea Sfântului Duh, se zideşte şi sufletul şi trupul. Deci nu vă în­şelaţi, că nici o piedică împotriva naşterii nu-i binecuvântată, ci e bleste­mată de Dumnezeu.

Am să vă spun o istorioară, ca să vă daţi seama cât de greu e păcatul uciderii, după ce v-am arătat că uciderea se face chiar numai după un ceas de la zămislire, dacă cineva unelteşte împotriva zămislirii copilului. Din istorioara aceasta veţi vedea cât de greu se răscumpără păcatul uciderii.

Erau doi oameni gospodari şi s-a întâmplat – aşa cum se întâmplă şi astăzi – că nu aveau copii. Şi ei s-au rugat mult lui Dumnezeu să le dea copii, cum s-au rugat Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, ca şi alţii. Dar Dumne­zeu nu le-a dat, poate pentru că ei n-au avut atâta credinţă cât au avut Sfinţii Ioachim şi Ana sau Zaharia şi Elisabeta. Şi după ce s-au rugat şi au văzut că n-au copii, s-a sfătuit bărbatul cu femeia, zicând : „Măi femeie, noi avem avere multă şi ca mâine vom muri; hai să luăm un copil de su­flet!”.

Şi s-au înţeles amândoi şi au luat un copil parte bărbătească şi l-au crescut cu mare atenţie şi l-au învăţat şcoală şi iată că a venit vremea să-l căsăto­rească. Iar la căsătorie s-a logodit cu o fată de bun neam, dar aceea cerea multă avere. Şi când a fost să se aşeze zestrea, ce-i dă băiatului şi ce-i dă fetii, băiatul îi spune tatălui său: „Tată, dacă m-ai înfiat pe mine şi numai pe mine mă ai, cui ai să-i dai averea? Deci ca să pot reuşi să iau pe fata aceea în căsătorie, să-mi dai toată averea în scris mie!”. Mama s-a învoit, că ştia că are avere multă, dar tatăl său mai prudent şi ca bărbat, a zis : „Ba nu, măi băiete! E adevărat că am avere multă şi am să ţi-o dau ţie toată, dar eu am să fac un act la cununie, cu tine, cu clauză. Jumătate din avere ţi-o dau acum, iar jumătate după moartea noastră. Tot ţie ţi-o ră­mâne, dar cât voi trăi, voi avea şi eu jumătate, ca nu cumva pe urmă soţia ta sau fiii tăi să-mi zică: «Du-te de aici, că n-ai nici un drept!», ci să ştiu că am şi eu avere”. Ce s-a întâmplat? Băiatul, vrând-nevrând, a trebuit să pri­mească, dar şi-a spus în inima lui: „Am să iscălesc, am să primesc aşa cum a spus tata”.

Dar satana i-a zis în inimă: „Ştii ce să faci dacă ţi-a dat toată averea numai după moarte? Omoară-l mai repede şi apoi ia-i tu ave­rea!”. Şi satana i-a pus în inimă acest gând. Dar el, dacă ar fi avut cunoş­tinţă şi frică de Dumnezeu şi s-ar fi dus la duhovnic să-l spovedească, ar fi scăpat de gândul cel rău. Căci oricând îţi poate spune satana să faci ceva, dar dacă te-ai spovedit, ai scăpat de gândul cel rău, că aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge, tot aşa fuge din inimă şi gândul care e de la sa­tana şi pleacă de la omul care se spovedeşte sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare decât de omul care-şi ascunde gândurile sale. Deci el avea de gând să omoare pe tatăl său, dar nu spunea nimănui şi nu i-a spus nici femeii sale. „Am să-l omor – zicea el –, că actele zic după aceea are să-mi rămână mie toată averea”. Şi după trei ani de la căsătoria lui, într-o primăvară, în vremea aratului, a pus împreună cu tatăl său, cum se întâmplă şi astăzi, un plug cu patru boi. Şi avea ţarina lui la marginea unei păduri. Plugurile pe atunci erau de lemn, după cum aţi auzit şi văzut chiar, numai limba le era de fier; pluguri pentru care trebuia să iei barda cu tine, că mereu se stricau.

Deci a luat tatăl său barda şi s-a dus la ţarină să are. Şi când au tras la popas, i-a zis satana feciorului său: „Iată acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda şi omoară-l pe tatăl tău!”. Şi aşa a făcut; s-a uitat în stânga şi în dreapta, să vadă dacă nu-i cineva şi când a văzut că nu-i nimeni, s-a dus şi a luat barda de la plug, s-a repezit la tatăl său, care nici nu gândea la aşa ceva, i-a tăiat capul, l-a luat de păr, l-a dus în iarbă la marginea pădurii, a dus şi trupul, apoi cu un lemn de la plug a săpat, a făcut o groapă de o palmă-două şi l-a acoperit cu iarbă. Şi sângele tatălui său a curs pe brazdă şi pe iarbă. Iar după ce l-a ucis pe tatăl său, fiindcă nu mai era până seara o bucată de vreme, a mânat boii singur, iar seara s-a dus acasă şi a început să le ia la ocară pe mama sa şi pe femeia lui: „Dar ce-a făcut tata acasă, că m-a lăsat singur cu plugul pe ogor?”. Femeile răspun­seră: „Măi omule, n-a venit tatăl tău acasă”. „Ei, uite, m-a lăsat cu patru boi să ar singur; şi-i greu singur”. Să vedeţi, până la urmă, ce s-a întâmplat. Au aşteptat să vină tatăl său, a aşteptat şi mama sa şi femeia lui, dar de unde să vină?! A trecut o lună, două şi toată lumea spunea în sat: „ Măi, Gheorghe al cutăruia nu mai vine, s-a pierdut omul acela. Ce s-o fi făcut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a făcut cu el?”. Nimeni nu bănuia că l-a ucis feciorul său.

Dar iată ce s-a întâmplat. Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns nici al lui Abel. Acest om care a ucis pe tatăl său a început să slăbească, nu mânca, nu bea, nu dormea, se tot uita aşa într-o parte, întorcea capul şi iar se uita în acea parte, apoi privea speriat în toate părţile. Ştiţi de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână şi se auzea un glas: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”. Dacă se uita în cas­tronul cu borş, îl vedea acolo cu capul în mână; dacă se culca pe pernă, îl vedea pe tatăl său cu capul în mână; dacă se ducea pe drum, îl vedea şi se speria; se uita în altă parte, dar auzea iarăşi glasul: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”. Şi cu frica aceasta a trecut un an; şi văzându-l aşa mama sa şi soţia lui, s-au tulburat ele foarte, au priceput şi ziceau: „Mare lucru de nu l-a omorât pe tatăl său!”. Şi-l iau ele într-o seară amândouă, cu blândeţe: „Măi Ioane, te vedem tur­burat, nu mănânci, nu dormi, parcă eşti speriat şi slăbit, te-ai uscat, ce ai măi? Nu cumva tu ai ucis pe tatăl tău?”. Iar el a răspuns: „Nu vă pot spune vouă, duceţi-mă la o mănăstire ca să mă spovedesc”.

Şi era o mă­năstire prin apropiere; şi l-au dus mama şi soţia la mănăstirea aceea şi i-au zis: „Spune măcar duhovnicului, măi, că tu ori ai să înnebuneşti, ori ai să mori!”. Şi era un sihastru acolo care l-a mărturisit, iar el a spus tot sihas­trului, cum l-a ucis pe tatăl său. L-a întrebat acela de ce e aşa de slab şi de speriat. „Părinte, iată de ce-s slab, că nu pot dormi şi nici nu pot mânca; atâta mustrare de cuget am şi o spaimă mare, că unde mă uit, îl văd pe tata cu capul în mână şi tot zicând aşa: «Dragul tatii, de ce m-ai tăiat?»”. „Ei, fi­ule, aceasta-i mare crimă – a zis duhovnicul – şi trebuie canon aspru; du-te acasă şi 7 ani de zile să nu mănânci decât o dată în zi mâncare fără un­tdelemn, iar după apusul soarelui să faci 500 de metanii şi după 7 ani să vii la mine iar”. S-a dus acasă şi a spus femeilor: „7 ani de zile să nu-mi faceţi mâncare de dulce; dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum e în Postul Mare vinerea şi miercurea”.

Şi au înţeles ele că i-a dat canon pentru că a ucis pe tatăl său, dar el tot n-a vrut să spună mamei sale şi femeii sale. Şi el tot aşa se speria, dar după un an, doi apărea tatăl său mai rar, iar la 7 ani ajunsese să apară tatăl său cu capul în mână cam la 2-3 săptămâni, dar tot mai apărea. Iar el se învăţase cu postul şi avea şi la mâini şi la picioare bă­tături de canon, ca boii de la jug, de câte mii de metanii a făcut. Şi plân­gea omul şi se ruga şi postea şi-şi luase cămăruţa lui şi trăia viaţa în cu­răţie, că nu i-a mai trebuit nici soţie, nici nimic. Post şi rugăciune şi plân­gere şi suspine şi metanii – să îmblânzească pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui. Iar la 7 ani s-a dus din nou la duhovnic, iar acela nu l-a mai cunoscut, câtă lume venea la el. Iar el a zis: „Părinte, eu sunt acela căruia i-aţi dat canon 7 ani”. „Ei, tu eşti, fiule? Ai făcut canonul?”. „L-am făcut, părinte”. „Mai vine tata cu capul în mână?”. „Mai vine, părinte, dar mai rar şi mul­ţumesc lui Dumnezeu că mai pot dormi un ceas-două pe noapte, că atunci nu puteam, eram sfărâmat pururea”. Şi atunci i-a zis duhovnicul: „Du-te acum, dacă ştii unde l-ai îngropat; du-te acolo şi ascultă dacă n-ai să auzi nici de acolo din iarbă vocea lui, apoi vino înapoi. De vei auzi ceva, vino să-mi spui şi apoi ştiu eu ce are să fie cu tine”. Deci s-a dus el şi se întreba: Oare ce să fie asta? Şi fiindcă era tot primăvara, a tăiat-o peste ţa­rină, de-a dreptul unde ştia că e ogorul lui şi s-a dus în direcţia aceea unde ştia că l-a tăiat pe tatăl său şi l-a îngropat.

Dar când era încă la sute de metri, a auzit un glas de acolo din iarbă, care striga aşa: „Judecată, jude­cată!”. Şi din ce se apropia, glasul acela se auzea mai tare, iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaimă mare de tare ce striga tatăl său: „Judecată, judecată!”. Deci s-a întors înapoi şi a venit la duhovnicul mănăstirii, aproape ieşit din minţi de atâta spaimă. „Ce-ai păţit, fiule?”. „Vai de mine, părinte, m-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apro­piat, am auzit un glas care striga aşa: «Judecată, judecată!». Din ce mă apropiam, din ce striga mai tare, iar când am fost aproape, m-a cuprins spaima şi m-am întors; oare ce să fie asta, părinte?”. Şi a zis duhovnicul: „Fiule, tatăl tău cere judecata lui Dumnezeu asupra ta. Dar nu ştiu un lucru: dacă cere judecată în lumea aceasta, sau în cealaltă. Deci bine ar fi să fii judecat de Dumnezeu în lumea aceasta”. Şi a întrebat omul: „Părinte, de unde am să ştiu aceasta?”. „Iată, fiule, dacă judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, o să fie bine; ai să tragi un necaz mare şi ai să scapi în cealaltă lume, te duci acolo la bine; iar dacă judecata lui Dumne­zeu te urmăreşte dincolo de mormânt, e mult mai greu. Fiule, acum du-te acasă şi dacă pe drum nu vei păţi nimic, mai fă un an de zile ce-ai făcut, apoi vino iar la mine. Iar dacă ai să întâlneşti un necaz mare în drumul acesta spre casă, să-l rabzi cu mare bărbăţie de suflet, că prin necazul acela ai să te cureţi şi ai să scapi de osânda pe care o ai asupra ta, că ai fost ucigaş de tată”. Deci a plecat omul, îngândurat. Dar de la mănăstirea aceea până la sa­tul lui trebuia să treacă printr-un târg.

Şi femeia lui, când plecase de acasă, îi spusese aşa: „Măi omule, din cauza ta, că tu nu mănânci nici carne, nici ouă, nici brânză, ne-am uscat şi noi!”. (Că aşa se întâmplă în casă: când nu mănâncă unul, nu mănâncă nici ceilalţi, iar când postesc în casă 5-6 şi unul mănâncă de dulce, nu se prinde de el, chiar dacă mănâncă, de parcă mănâncă iască…). Deci, din cauza lui, că postea de atâţia ani, se uscaseră şi mama sa şi femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea! Şi i-au zis ele când a plecat de acasă: „Tu ai să treci prin târg. Te rugăm, adu-ne o bucată de carne, să facem puţină zeamă, măcar acum, că n-am mai mâncat de 7 ani şi am şi uitat cum e mâncarea de dulce. Adă-ne, că ne-am săturat de post!”. De aceea, trecând el prin târg, şi-a adus aminte şi s-a dus la un măcelar. Dar era spre seară şi se vânduse toată carnea şi nu mai era acolo pe tarabă decât un cap de oaie, zvântat bine.

Deci a împachetat ca­pul cel de oaie zvântat bine, a plătit, l-a pus în traistă şi a apucat-o pe o uliţă a târgului care urca la deal. Şi mergând la deal, ce s-a întâmplat? A început să curgă din traistă sânge mult, fierbinte, pe stradă. Şi oamenii, când au văzut aceasta, au zis: „Stai bre, ce ai în traistă? Ai tăiat un porc, ce-i, că uite, toată haina e numai sânge?!”. Dar acela zicea: „Da de unde, am cum­părat un cap de oaie şi acela n-avea sânge, de unde să fie?!”. Şi când s-au uitat  oamenii în traista lui, ce credeţi că era? Capul tatălui său proaspăt, atunci tăiat! Iată că judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când au văzut oa­menii, au chemat poliţia: „Oameni buni, veniţi că un om a tăiat capul al­tuia şi-l duce în traistă!”. S-a adunat lumea de mirare mare: „Măi uciga­şule, dacă l-ai tăiat, îl duci pe strada mare? Cum ai avut tu curaj, măi?”.

Dar el, când a văzut că judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis: „Staţi, oameni buni, că vă spun adevărul! Cu adevărat sunt ucigaş, cu adevărat m-a ajuns judecata lui Dumnezeu, dar nu l-am tăiat acuma”. Şi mai stând puţin, oamenii au început să-l cunoască. „Ăsta-i tatăl său, măi! Oare tatăl său nu lipsea din comună?”. „Da – zice el –, dar nu l-am tăiat acum; sunt opt ani de atunci”. „Ei – ziceau ei –, tu crezi că poţi minţi lumea, dar capu-i tăiat acum, numai că nu vorbeşte!”. Dar el a spus aşa: „Hai să vă spun cum l-am tăiat şi unde l-am îngropat, că nu l-am omorât acum”. Dar ei nu credeau. „Dacă nu mă credeţi, să chem pe duhovnicul mănăstirii din apropiere, să vă spună el când am tăiat pe tata: acum sau cu 8 ani înainte”. Şi l-a adus poliţia pe duhovnic şi a mers şi toată lumea la poliţie, unde duhovnicul a zis: „Eu nu pot descoperi nici un secret de la spovedanie, că dacă voi descoperi, trebuie să-mi scoată limba pe ceafă, aşa spune pravila. Dar fiindcă aici s-a întâmplat minune şi mai înainte de mine a spus Dum­nezeu, spun şi eu. E adevărat, tânărul acesta a tăiat pe tatăl său, dar nu acum. El face canon de 7 ani şi întâmplarea a fost cu un an înainte de mărturisire, deci sunt 8 ani de atunci. Dar ei nu credeau şi au zis omului: „Hai acolo unde l-ai tăiat!”.

Şi când au ajuns acolo pe ogor, ce credeţi că era? Era dâra de sânge proaspătă, cum l-a tăiat pe tatăl său! „Unde l-ai în­gropat?”. El zise: „Săpaţi aici!”. „Măi, nu vezi că-i sângele proaspăt pe iarbă?”. Şi când au săpat, l-au găsit pe tatăl său îngropat şi putrezit, dar fără cap. Capul îl pusese îngerul în traistă la el şi a făcut din capul cel de oaie ca­pul tatălui său. Şi atunci s-au încredinţat toţi că l-a ajuns judecata lui Dumnezeu. Şi era atunci pedeapsa după lege, cap pentru cap şi i-au spus: „Băiete, pregăteşte-te să pui capul tău pentru capul tatălui tău”.

Dar du­hovnicul a spus: „Daţi-mi voie să-l spovedesc şi să-i citesc o dezlegare”. Iar el, când a văzut pe duhovnicul lângă dânsul, a căzut cu lacrimi şi a în­ceput a plânge cu toată puterea, zicând: „Părinte, nu mă lăsa!”. Dar duhov­nicul a zis: „Nu te mai teme acum! Ţi-am spus că dacă ai să păţeşti un ne­caz mare în lumea aceasta, are să te ierte Dumnezeu, deci ai să ai bucurie mare”. Şi l-a spovedit preotul în faţa tuturor şi l-a împărtăşit cu Preacu­ratele Taine. Şi a zis celor ce ţineau sabia: „Împliniţi porunca voastră, că eu mi-am făcut partea mea faţă de acest suflet”. Şi când a fulgerat sabia, a căzut capul lui într-o parte, chiar în locul unde-l omorâse pe tatăl său. Iar când a căzut pe brazdă, un porumbel alb a zburat de pe umărul lui şi s-a dus la cer. Şi aşa acest tânăr, după atâţia ani de pocăinţă, până n-a plătit cu sângele său sângele tatălui său, n-a fost iertat.

Vedeţi, fraţilor, pentru o ucidere câtă pocăinţă, câte lacrimi, câte me­tanii, câtă durere, câtă întristare – şi tot n-a fost iertat până n-a dat capul său pentru tatăl său! Deci băgaţi de seamă, că fiecare prunc, fiecare copil e un om, un om desăvârşit, încă de atunci de când s-a zămislit, că aşa a lăsat Dumnezeu.

V-am spus istoria asta ca să nu vă pară glumă. Să nu-ţi fie ruşine că eşti fată mare şi ai făcut un copil. Nu. Dacă ai alunecat ca o fiinţă slabă, creşte-l şi fă-l un înger al lui Dumnezeu şi prin acela ai să te mântuieşti şi tu. Să-l creşti bine, cu frica lui Dumnezeu şi se va ruga pentru tine şi te va ierta Dumnezeu şi pe tine şi va ierta şi pe părinţii tăi. Dar dacă, Doamne fereşte, îl pierzi, ai pierdut un înger, ai pierdut un sfânt. Băgaţi de seamă că toţi greşim – cum zice Sfântul Apostol Iacov –, dar nu trebuie să cădem în deznădejde, adică de la una să trecem la alta. Ai greşit într-un fel, nu cumva să cazi în alta, că uciderea este de o mie de ori mai mare păcat de­cât curvia. Pentru ce? Că ucigând, iei viaţa unui suflet şi un suflet e mai scump decât toată lumea.

Acum, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, la încheierea acestei predici, vă spun să fiţi cu frica lui Dumnezeu şi să aveţi în minte frica lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă înţelepciune înaintea lui Dumnezeu nu este titlul de doctorat sau nu ştiu câte licenţe, ci aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa: „Am văzut pe mulţi cu studii în cele Dum­nezeieşti, adică în teologie, dar fiindcă nu aveau adevărata şcoală, care e frica lui Dumnezeu, s-au tăvălit în mocirla păcatelor şi a patimilor şi s-au făcut departe de Dumnezeu”.

Deci, iată ce-i trebuie omului ca să se oprească de la păcat: îi trebuie frica lui Dumnezeu. Un filosof îşi lăuda femeia către un alt filosof: „Măi, am o femeie frumoasă”. Şi acela i-a tras un zero pe hârtie. „Măi, am o fe­meie cuminte”. Şi acela i-a mai tras un zero pe hârtie. „Am o femeie har­nică”, a mai spus el. Şi acela a mai tras un zero. „Am o femeie de neam mare”. Şi acela a mai pus un zero. „Măi, femeie mea ştie să coasă la gheghef şi la broderie artistică”. Şi acela i-a mai tras un zero. „Măi, fe­meia mea e sănătoasă”. Şi acela, la toate, i-a pus un zero, iar la urmă i-a zis: „Femeia mea e cu frica lui Dumnezeu”. Şi atunci acela i-a pus un 1 în frunte. Pusese şase de zero şi acum i-a dat valoarea de un milion. Când? Când a spus că are frica lui Dumnezeu. Sigur, e mult un milion, dar acesta e numai un fel de a spune, căci cine poate preţui cu adevărat o femeie cu frica lui Dumnezeu, despre care se spune la Pilde: „Cine poate găsi o fe­meie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul?” (31, 10). Deci, nu-i înţe­lept acela care învaţă toate şcolile din lume, ci acela care se teme de Dum­nezeu.

Solomon spune: „Frica Domnului este şcoala înţelepciunii”. David o numeşte „începutul înţelepciunii”, iar Isus Sirah spune: „Frica Domnului mai presus de toate a covârşit”. Deci, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia ce se tem de Dumnezeu, că aceia nu vor ajunge niciodată la crime; nu sunt în stare să omoare o muscă, darămite să omoare copii!

Am să vă mai spun o istorioară şi voi încheia. Un om era învăţat să fure şi de meseria asta fiind, a pus caii la căruţă şi a luat cu dânsul o copiliţă numai de 6 ani. Era vara, în timpul secerişu­lui şi s-a dus la un lan, în zori de zi, fiindcă nu era sătul până nu încărca bucate de la altul. S-a dus la un lan unde erau clăile de grâu ca stelele, a tras căruţa pe un drum de ţarină şi a început să aducă de la o claie snopi, să pună în căruţă. Când s-a dus pe lan, s-a uitat la răsărit, la apus şi în toate părţile. Dar copiliţa a observat. Şi prin copiii mici lucrează Dumnezeu. Copila nevinovată, când a văzut pe tatăl său că se uită în toate părţile, când a venit cu snopii la căruţă, zise: „Tătăică, mata ai uitat ceva!”. „Ce-am ui­tat, draga tatii?”. „Mata ai uitat să te uiţi în sus; te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat!”.

Ştiţi cât a preţuit vorba copilei? Omul a dus snopii înapoi la claie, a întors caii şi s-a dus acasă. Dar femeia i-a zis: „Ţi-a mers rău, mi se pare că te-a prins!”. „Măi femeie, nu mi-a mers rău, dar de azi înainte, câte zile voi avea, eu unul nu mai fur!”. „Dar ce-ai păţit, măi, te-a prins?”. „Nu. Câte zile voi trăi, de furat nu mai fur!”. „Dar de ce?”. „Din cauza copilului; ia uite ce mi-a zis copilul: eu m-am uitat, când m-am dus să fur din ogo­rul altuia, în toate părţile, să nu fie cineva pe ogoare, pe lan, dar copila mi-a zis: «Tătăică, dar în sus nu te-ai uitat?». Dacă mă uitam în sus, nu mai trebuia să mă uit nicăieri, nu mai trebuia să mă tem de oameni… Acum ştiu: în faţa păcatului doar o grijă ai, de ochii şi de urechile oamenilor – să nu mă vadă cutare, să nu mă audă cutare! Dar oare de Dumnezeu ne pu­tem păzi?”.

Într-adevăr, ce spune Solomon? „Ochii lui Dumnezeu sunt de mi­lioane de ori mai luminoşi decât soarele”; că zice: „Întunericul nu te va întuneca pe tine şi noaptea ca ziua va fi”. Nu este întuneric la Dumnezeu.

Deci, fraţii mei, când vine în faţa noastră un păcat, mai ales cu lucrul, să nu ne gândim că ne vede cumătrul sau cumnatul, sau cutare. Nu te teme de om, căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu te temi de om şi de om te vei ruşina”. Să ne temem de ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu, Care veghează la inimile noastre şi Care şi cele mai înainte gândite le ştie!

Deci întotdeauna să ne uităm în sus, dar nu cu ochii aceştia, ci cu cei de gând, cu mintea. „Oare ce vorbesc eu acum Îi place lui Dumnezeu? Ce fac eu acum Îi place lui Dumnezeu?”. Şi îndată ne va răspunde conştiinţa că nu.

Deci vă spun că n-ajungem la ucidere şi la zavistie şi la judecăţi şi la răzbunări şi la beţii şi la orice păcat; să ne temem de Dumnezeu, căci „frica Domnului este înţelepciune – a zis Iov – şi paza de la rău, pricepe­rea” (Iov 16, 28; 13, 11; 37, 23).

Pentru rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Maicii Sale şi ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, să ne miluiască Bunul nostru Mântuitor pe noi pe toţi. Amin!