Creştinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peştera din Betleem, va primi în sânul său, încă din zori, sute şi mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinţilor Apostoli şi ucenicii lor, dar convinse mai ales de puterea de jertfă a creştinilor martiri.

Scriitorul apologet Tertulian (160-240) avea să consemneze, în această privinţă, în lucrarea sa Apologetica: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi, persecutorii, ne facem şi mai numeroşi; sămânţa este sângele creştinilor” („semen est sanguis christianorum”). Iar cel care deschide şirul martirilor este Sfântul Arhidiacon Ştefan, despre a cărui slujire şi martiriu citim pe larg în Faptele Apostolilor, la cap. al 6-lea şi al 7-lea. Biserica nu l-a uitat şi i-a rânduit, iată, zi de luminoasă pomenire, tocmai la praznicul Naşterii Domnului.

De aceea îi aducem şi noi prinos de cucernică recunoştinţă, o dată cu întreaga creştinătate. Una dintre cele mai frumoase evocări a sfintei sale mucenicii socotim a fi Acatistul, atât ca mijloc de cinstire, cât şi ca formă de rugăciune. Mergând pe firul lui, vom alege câteva versuri, spre ilustrarea minunatei glăsuiri despre viaţa şi mucenicia sa:

• „Bucură-te, uşa mucenicilor...” (Icos I). Într-adevăr, ca întâiul martir creştin, a deschis prin jertfa sa uşa cetelor de mucenici, care vor împodobi cerul şi pământul cu exemplul dăruirii lor totale. Uşa Cea Mare este, de fapt, Hristos, căci El a spus: „Eu sunt Uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui!” (Ioan, X, 9). Dar, urmând lui Hristos, fiecare creştin poate fi o „uşă” de trecere a semenilor săi, spre Împărăţia Cerurilor;

• „Bucură-te că Hristos te-a încununat frumos...” (Icos I). Dragostea sa jertfelnică i-a adus, de fapt, prima cunună de mucenic în istoria creştinismului. Chiar şi numele său consună, etimologic, în acest sens: stephanos (gr.)=cunună, coroană. Asemenea lui toţi cei care-i vor urma exemplul vor primi cununa vieţii, precum inspirat scrie Sfântul Apostol Iacov: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I, 12);

• „Bucură-te că Raza Dumnezeirii ai văzut...” (Icos 2), iar puţin mai încolo „Bucură-te că acum vezi pe Sfânta Treime...” (Icos V). Iată, aşadar, răsplata celor vrednici: dacă pe pământ întrezăresc doar o rază din strălucirea Dumnezeirii, în ceruri văd chiar faţa Preasfintei Treimi!

• „Bucură-te următorule al patimilor lui Hristos; Bucură-te că ai fost botezat ca El” (Icos VI). Sub ploaia de pietre a iudeilor nemintoşi, cu Ştefan s-au împlinit cuvintele Mântuitorului: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi va vor prigoni...” (Ioan XV, 20). Dacă Ştefan va fi zis smerit, „slugă nevrednică sunt...” şi noi de-a pururi să rostim, după învăţătura Mântuitorului, niciodată părându-ni-se ca am făcut prea mult pentru aproapele: „Slugi nevrednice suntem, căci eram datori să facem ceea ce am făcut!” (Luca XVII, 10);

• „Bucură-te prietenul lui Dumnezeu cel curat...” (Icos 8). Era curat pentru că nu s-a întinat cu ademenirile hulitorilor iudei. S-a învrednicit a fi prietenul lui Dumnezeu, pentru că n-a ieşit de sub porunca şi ascultarea lui Hristos, Care a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan XV, 14); Ştefan, ca de altfel toţi sfinţii, este prieten nu numai cu Dumnezeu, ci cu toţi creştinii care împlinesc poruncile Dumnezeieşti. Este un mare dar de la Dumnezeu prietenia sfinţilor! Într-o lume în care prietenia multora este interesată şi adesea trădătoare, prietenia sfinţilor este statornică, curată şi lipsită de interese.

Se ştie că avem „prieteni” mai ales atunci când o ducem bine, când avem o funcţie, când suntem sănătoşi şi bogaţi. Dacă ne îmbolnăvim, pierdem funcţiile, suntem săraci etc., mulţi dintre cei care mai înainte s-ar fi jurat că ţin la noi, ne părăsesc.

Ei bine, sfinţii sunt prietenii noştri statornici, a căror ataşament îl simţim mai ales atunci când suntem bolnavi, săraci, marginalizaţi...

Pe de altă parte, legat de prietenie, în general, trebuie să ne întrebăm, totuşi, dacă nu cumva din pricina noastră ne ocolesc mulţi dintre cei pe care i-am vrea apropiaţi... Răspunsul ni-l dau tot sfinţii: ei se bucură de prietenia lui Dumnezeu pentru că sunt plăcuţi în comportament! Aşadar, de vrem să avem prieteni sinceri, să avem conduita pe care au avut-o sfinţii.

• „Bucură-te grabnicule ajutător al celor ce te cheamă...” (Icos 12). Trebuie să reţinem, în sfârşit, că Sfântul Arhidiacon Ştefan, nu este doar un mucenic prea-minunat, încununat în lălaşurile cereşti, ci şi un puternic rugător înaintea tronului Preasfintei Treimi.

De aceea, glăsuim şi noi o dată cu alcătuitorul inspirat al Acatistului: „O, prea dulce mucenice al lui Hristos Ştefan, primeşte aceste puţine cuvinte din gurile noastre cele de tină şi te roagă pentru noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile tale să ne mântuim de mânia lui Dumnezeu şi de ceasul cel înfricoşător al judecăţii; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”.