Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii - Bogatul nemilostiv - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Un preot explica odată enoriaşilor săi nemurirea sufletului în felul următor: desfăcu înaintea lor un ceasornic, separând cutia de mecanism. „Vedeţi-le, zise el. Mecanismul funcţionează mai departe şi fără cutie. Tot aşa şi sufletul poate trăi mai departe după moarte, după despărţirea sa de trup”.

Dreptmăritori creştini,

 

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre un om bogat care n-a făcut pe pământ nici o faptă bună şi s-a lăsat prins în mreaja bunătăţilor materiale şi a grijilor lumeşti.

Într-o zi, pe neaşteptate, acesta a murit şi a fost osândit la iad, unde focul îl ardea şi setea îl mistuia cumplit pentru că n-a avut grijă de sufletul său.

În iad fiind, îşi aminteşte de fraţii săi de pe pământ, simte dezamăgire, are regrete, suferă chinuri, vrea o schimbare a sorţii sale. De aici rezultă limpede că sufletul său este viu, este nemuritor, fapt care ne determină să fim cu luare aminte la mântuirea sufletului nostru, care-i mai preţios decât lumea toată (cf. Mt. 16, 26).

 

Iubiţi credincioşi,

 

Popoarele dintru început au crezut în nemurirea sufletului, cum atestă istoria religiilor. Argumente puternice sunt vestigiile arhaice şi mormintele străvechi în care s-au găsit trupuri vopsite în ocru roşu. Roşul este culoarea sângelui, iar sângele este simbolul vieţii; trupul era vopsit în roşu, simbolizând supravieţuirea pe un alt plan de existenţă.

S-au descoperit morminte cu trupuri aşezate în formă chircită, ghemuită, aşa cum stă pruncul în pântecele mamei, simbolizând faptul că moartea înseamnă naştere din nou.

Talmudul arată că moartea e o taină ca naşterea, fiindcă „din moartea mormântului, care poate să înghită această lume în mic (n.n. omul), va ieşi o fiinţă mai minunată”.

Dacă ne gândim la acele morminte megalitice, ne dăm seama ce eforturi umane se cereau pentru a le face şi cât de puternică era credinţa în nemurire. Apoi, acelaşi adevăr îl confirmă piramidele din Egipt. Pe pereţii piramidelor, ce se află la 12 mile sud de Cairo, sunt inscripţii care arată crezul egiptenilor în nemurire.

Iată câteva: „O, Unas, ai plecat mort, dar eşti viu!”; „Teti este mortul viu”; „O, Pepi, tu nu mai mori!”. La fel, mumificarea a fost practicată la vechii egipteni şi este legată de credinţa despre viaţa după moarte. Mumiile descoperite în Egipt, în insulele Canare, în insulele Aleutine, în Danemarca şi în Peru adeveresc credinţa tuturor acestor popoare într-o viaţă după moarte.

Strămoşii daci, de asemenea, credeau în nemurirea sufletului. Împăratul Traian, după ultimul război cu dacii, a spus: „I-am învins chiar şi pe geţi, cei mai puternici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza lor, ci şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă convingerea că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi de aceea merg mai veseli la moarte decât în orice altă călătorie”.

Istoricul român Vasile Pârvan, în lucrarea sa „Getica” (1920), spune: „Geţii credeau într-un fel de „Waldhull” (Câmpii Elizee), unde, după moartea trupului, se vor întâlni cu zeul lor suprem şi vor trăi fără de sfârşit”.

Un preot explica odată enoriaşilor săi nemurirea sufletului în felul următor: desfăcu înaintea lor un ceasornic, separând cutia de mecanism. „Vedeţi-le, zise el. Mecanismul funcţionează mai departe şi fără cutie. Tot aşa şi sufletul poate trăi mai departe după moarte, după despărţirea sa de trup”.

De aceea, Sfântul Iustin Martirul (†166) zice: „Cum că sufletul există v-am arătat-o şi din faptul că sufletul lui Samuel a fost chemat de ventrilocă (n.n. vrăjitoare)”. (I Regi 28).

Sufletul nostru spiritual este înzestrat cu raţiune, afectivitate şi voinţă, facultăţi imateriale care nu pot fi nimicite. Prin urmare, el este nemuritor.

O icoană bună din domeniul tehnic, care ne convinge despre nemurirea sufletului, este motorul electric. Viaţa motorului este curentul nevăzut. Dacă opreşti curentul, motorul moare. El are toate piesele la locul lor şi totul e în ordine, dar este mort. Tot ce e vizibil se află acolo, dar îi lipseşte puterea nevăzută, curentul.

La fel şi televizorul ne poate face să ne dăm seama de existenţa sufletului; aparatul vorbeşte şi îţi arată scene, câtă vreme are forţa nevăzută a curentului. Când îi retragi forţa nevăzută, pierde graiul, pierde luminozitatea, moare. Chiar şi cele mai minuscule piese ale aparatului sunt la locul lor, dar nu are viaţă, adică partea nevăzută. Curentul nu moare, ci aparatul moare fără curent.

Acelaşi adevăr se verifică privind omul. Trupul celui răposat are toate mădularele, dar n-are viaţă, n-are sufletul. Ceea ce moare este trupul, nu sufletul. În cartea lui Iov este scris: „Dacă Dumnezeu ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână” (Iov 34, 14-15).

Partea nevăzută are valoare, fiindcă ea dă viaţă părţii văzute. Acesta este sufletul, a cărui nemurire o recunoaşte înţeleptul Solomon când scrie: „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereţii tale..., înainte ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Eccl. 12, 1, 7).

Apostolul Ioan ne spune, în Apocalipsă, că a văzut sufletele martirilor în cer sub altar şi că vorbeau (6, 9-10). Deci, trupurile lor au fost omorâte, dar duşmanii nu au putut face nimic sufletelor lor. Aceste suflete nu au fost supuse morţii şi se desfătează acum în slava Împărăţiei cereşti.

Şi noi avem un suflet nemuritor. Omul a descoperit continente, a descoperit elemente, a descoperit legi, dar nu s-a descoperit pe sine. Din această cauză, unii tăgăduiesc existenţa sufletului.

America a existat şi înainte de a fi descoperită; sufletul nostru există, fiind o substanţă spirituală şi prin urmare, cugetătoare, liberă şi nemuritoare. El este cauza fenomenelor psihologice din om, ca: gândirea, judecata, memoria, conştiinţa etc., care sunt deosebite de cele fiziologice şi nu se pot explica prin forţele fizico-chimice.

Omul a ajuns stăpân pe fiare sălbatice, pe forţe imense, pe giganţi mecanici sau electronici, dar nu este stăpân pe sufletul său. Într-o zi şi sufletul nostru va fi chemat de Dumnezeu şi nu ne vom putea împotrivi.

În cartea Ecclesiastului citim: „Omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel, nu este stăpân pe ziua morţii” (Eccl. 8, 8).

Platon a scris o carte frumoasă despre nemurirea sufletului. Cartea se numeşte „Phaedon”. Această carte a citit-o un oarecare păgân Cleombrotus şi s-a însufleţit de credinţa în nemurirea sufletului atât de mult, încât s-a aruncat în valurile mării ca să se înece, zicând: „Ştiu de acum că sufletul este nemuritor şi nu am nici o teamă de moarte!”.

De aici învăţăm că încredinţarea de nemurirea sufletului este cea mai mare mângâiere pentru omul muritor şi cel mai mare sprijin în lupta vieţii. Dacă această viaţă pământească, trecătoare, plină de griji şi nevoi, ne pare atât de frumoasă şi ne este atât de dragă, ce fericire trebuie să fie în viaţa cea netrecătoare, în care nu mai este nici durere, nici frica morţii.

 

Iubiţii mei,

 

Valoarea fără egal a sufletului reiese din întrebarea Mântuitorului: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36). Într-o zi, ni se va cere să-I restituim lui Dumnezeu acest suflet.

Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia sufletului nostru când se va reîntoarce la Dumnezeu. Nu-i deloc greu să-şi piardă cineva sufletul. Este destul să fii preocupat de lucruri greşite, ca bogatul din Evanghelie şi când nici nu te aştepţi, Dumnezeu să-ţi ceară sufletul tău (cf. Lc. 12, 20).

Ce mare păcat este să pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte şi să n-avem timp pentru odorul preţios al sufletului nostru. Zilele vieţii sunt tot atâtea prilejuri de a ne purifica sufletul prin pocăinţă, de a-l hrăni prin Sfânta Împărtăşanie, de a-l înviora cu rugăciunea, de a-l împodobi cu virtutea.

Este foarte important să ne străduim a împlini toate acestea, căci zice Sfântul Antonie cel Mare: „După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce va ieşi din trup”.

Datoria noastră este să ne facem timp de a ne îngriji de sufletul nostru. Suntem chemaţi să trăim o viaţă echilibrată şi să păzim bine comoara pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Înţelept şi fericit este creştinul care poate spune mereu cu Sfântul Ioan Iacob din pustia Iordanului: „De-aş fi lipsit de toate-n lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Că toate nu-s aşa de scumpe/Ca tine suflete al meu!”. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie