Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii - a celor 10 leproşi - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Sfântul Siluan Atonitul spune: „Cel ce face voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate pentru că harul Domnului îl face bucuros. Dar, cel ce e nemulţumit de soarta lui, care se plânge de boala lui sau de cel ce l-a supărat, acela să înţeleagă bine că se află într-un duh de mândrie care i-a luat recunoştinţa faţă de Dumnezeu”.

Dreptmăritori creştini,

 

Evanghelia de astăzi ne istoriseşte că, pe când Iisus se afla la hotarul dintre Galileea şi Samaria..., a fost întâmpinat de zece leproşi. Cu o ultimă licărire de nădejde, aceştia I-au cerut să-i ajute, strigând: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi” (Lc. 17, 13).

Domnul n-a amânat răspunsul Său de iubire, ci i-a vindecat pe toţi. Din păcate, din cei zece leproşi numai unul, care era samarinean, a venit să-I mulţumească Mântuitorului pentru tămăduirea lui şi să-I facă o prosternare plină de recunoştinţă. Ceilalţi nouă, probabil galileeni sau iudei, au o atitudine ingrată, fiindcă uită de Binefăcătorul lor şi se grăbesc să se întoarcă repede în sânul familiilor lor.

Această istorioară evanghelică ne oferă prilejul să vorbim despre virtutea recunoştinţei.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Copilul învaţă greu cuvintele „iartă-mă” şi „mulţumesc”, pentru că stările sufleteşti necesare acestora sunt rare şi anevoioase. O vorbă din bătrâni spune că „recunoştinţa este o floare rară”.

Animalele sunt mai recunoscătoare, de multe ori, decât noi, oamenii. Boul îşi cunoaşte stăpânul, dar noi, deseori, nu-L cunoaştem pe al nostru, pe Domnul Dumnezeu (cf. Is. 1, 3).

Grămăticul latin Aulus Gellius, în lucrarea sa „Nopţile atice”, ne povesteşte despre Androcle, un sclav roman care, refugiat în Africa, a întâlnit în pădure un leu rănit la un picior. Androcle i-a scos ţeapa din labă şi i-a vindecat rana. Leul s-a ataşat de el şi l-a însoţit un timp. Reîntors în ţară, Androcle a fost prins şi aruncat să lupte cu fiarele în Circul din Roma. Dar, spre uimirea tuturor, leul din arenă l-a recunoscut pe binefăcătorul său şi s-a aşezat cuminte la picioarele lui.

Impresionat, împăratul l-a graţiat pe sclav şi i-a dăruit şi leul, care l-a însoţit tot restul vieţii. De atunci, leul lui Androcle a devenit simbolul recunoştinţei.

Pe această temă, scriitorul Bernard Shaw (†1950) a scris o comedie care poartă titlul „Androcle şi leul” şi care se încheie cu vorbele acestuia către leul salvator: „Cât timp vom fi împreună, nu va exista cuşcă pentru tine, nici sclavie pentru mine”.

Psalmistul David ne învaţă să mulţumim pururea lui Dumnezeu: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” ( Ps. 102, 2). Lui Dumnezeu Îi datorăm cinste supremă şi adoraţie, fiindcă El este autorul tuturor bunurilor noastre.

Sunt multe podoabe care pot înfrumuseţa un suflet creştin. Dar, în cununa vieţii creştine, recunoştinţa, ocupă un loc deosebit. Ea este mărturia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. E dovada unei adevărate vieţi trăite după voia lui Dumnezeu.

Sfântul Siluan Atonitul spune: „Cel ce face voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate pentru că harul Domnului îl face bucuros. Dar, cel ce e nemulţumit de soarta lui, care se plânge de boala lui sau de cel ce l-a supărat, acela să înţeleagă bine că se află într-un duh de mândrie care i-a luat recunoştinţa faţă de Dumnezeu”.

Istoricul grec Polybios, vorbind despre omul nerecunoscător, spune: „E destul să numeşti pe cineva nerecunoscător şi ai spus despre el destule rele”. Adevărat este! Lipsa de recunoştinţă este păcat, pentru că se opune iubirii şi dreptăţii.

Se spune că, odată, Dumnezeu a chemat la sfat toate virtuţile. Şi toate s-au grăbit să răspundă la chemarea dumnezeiască. Intrând în adunarea lor, Dumnezeu a observat că toate virtuţile vorbeau între ele, fiind binevoitoare şi dispuse una faţă de alta, numai două stăteau supărate, una într-un colţ şi alta într-un alt colţ, uitându-se rău.

Atunci, Dumnezeu le întreabă cum se numesc şi ele răspund că una este Binefacerea şi alta este Recunoştinţa. Apoi, Dumnezeu le-a întrebat de ce nu vorbesc una cu alta, iar ele au răspuns: „Pentru că nu ne cunoaştem”. Este adevărat! Recunoştinţa şi Binefacerea se întâlnesc rar. Din cauza aceasta a şi apărut demult zicala: „Fă bine şi aşteaptă rău”.

Când avem nevoie de ajutorul cuiva, îl rugăm insistent să ne ajute. Când suntem bolnavi sau avem pe cineva bolnav, ne rugăm îndelung. Când avem vreun necaz, vreun examen sau altă încercare grea, postim şi dăm slujbe la sfânta biserică.

Dar, după ce am trecut cu bine obstacolul sau ni s-a împlinit dorinţa, rareori aducem mulţumire Bunului Dumnezeu sau semenului pentru sprijinul primit.

Cum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă, să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde, această scurtă rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-I mulţumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă, pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru nepoţi, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli şi mai ales, pentru Evanghelie sau învăţătura cea dumnezeiască şi pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.

Oare câţi, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cât trebuie! „Să nu fii nerecunoscător faţă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu – spune Sfântul Isaac Sirul – căci nu tu eşti cel ce biruieşte... Dar mulţi, uitând de harul acesta, în loc de-a mulţumi neîncetat lui Dumnezeu cu gura lor, au căzut în mândrie şi în trufie”.

Lui Dumnezeu Îi datorăm recunoştinţă, că zice Apostolul: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Un vapor se opri odată pe ţărmul Africii. Un marinar fu trimis să caute lemne în împrejurimi. Marinarul, deodată, se văzu în faţa unei leoaice, care, însă, nu l-a atacat, ci s-a aşezat la picioarele lui şi privea spre vârful unui arbore, ca şi cum ar cere ajutor marinarului.

Acesta, privind şi el în aceeaşi direcţie, văzu cu mirare că un pavian ţinea în braţe doi pui de leu, răpiţi de la leoaică. Marinarul a tăiat arborele cu securea, ceea ce făcu să cadă pomul la pământ. Leoaica sfâşie pavianul într-o clipă. Marinarul s-a temut că şi el va fi sfârtecat, dar, în loc de aceasta, leoaica a lins mâinile marinarului, în semn de mulţumire şi-a luat puii şi s-a dus.

Tot aşa, noi creştinii suntem chemaţi ca, în fapte şi în vorbe, să manifestăm virtutea recunoştinţei faţă de semenii care ne-au ajutat, într-un fel sau altul, cu un sfat bun când ne-am aflat în situaţii grele, cu un sprijin material când am fost în lipsă, cu un cuvânt de mângâiere când am fost copleşiţi de durere şi amărăciune.

Esop, în Fabulele sale, ne dă o minunată lecţie de recunoştinţă, pe care trebuie să o avem cu privire la binefăcătorii noştri. Se spune că o furnică însetată, venind la izvor, a fost luată de curent şi era cât pe-aci să se înece. O porumbiţă, văzând aceasta, rupse o rămurică dintr-un pom şi-o aruncă în apa izvorului. Furnica, suindu-se pe ea şi-a salvat viaţa.

Între timp, un pădurar s-a apropiat cu armele sale potrivite ca să prindă porumbiţa. Furnica, îndată ce-l zări, muşcă piciorul vânătorului. Acesta, tresărind de durere, a aruncat jos uneltele sale şi astfel făcu să zboare îndată porumbiţa.

Din această fabulă învăţăm că trebuie să arătăm recunoştinţă binefăcătorilor noştri, începând cu Hristos, Mântuitorul nostru, Care ne-a făcut cel mai mare bine, ne-a tămăduit pe toţi de o boală grea, de „lepra păcatului”.

Aceasta ne îndatorează să fim recunoscători singurului nostru Vindecător şi să cădem, fără amânare, la picioarele Lui.

 

Iubiţii mei,

 

Recunoştinţa creşte şi odrăsleşte în sufletele alese, în inimile iubitoare, care nu se semeţesc, ci vibrează la suferinţa celor din jur. Ea este, în primul rând, un act de dreptate făcută lui Dumnezeu, recunoscându-L ca Tată creator, Fiu mântuitor, Duh sfinţitor, izvor a toată existenţa şi prieten credincios al fiecăruia dintre noi.

Recunoştinţa este, în al doilea rând, o îndatorire morală faţă de semenii noştri, faţă de părinţii care ne-au născut şi ne-au crescut, faţă de educatorii care ne-au învăţat şi ne-au îndrumat, faţă de cei ce au grijă de binele obştesc şi faţă de toţi cei ce ne fac bine, sub orice formă.

Recunoştinţa are o mare valoare spirituală, pentru că ea înnobilează pe cel ce o practică, îi dă mulţumire şi linişte sufletească şi totodată, îi aduce nume bun în viaţa socială.

De aceea, se cuvine să fim mulţumitori lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat şi să fim recunoscători tuturor binefăcătorilor noştri, fiindcă astfel împlinim voia Tatălui ceresc şi ne facem vrednici de noi binefaceri din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Convinşi că celui recunoscător i se înmulţeşte darul, să cultivăm mereu virtutea recunoştinţei, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „În toate, aduceţi mulţumire” (I Tes. 5, 18). Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie