Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu - Mitropolitul Antonie Plămădeală

„Nu vă legaţi de oamenii aceştia, ci lăsaţi-i, căci lucrul acesta, sau pla­nul acesta, de este de la oameni, se va risipi, dar de este de la Dumnezeu, nu-l ve-ţi putea risipi. Păziţi-vă deci ca nu cumva să fiţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”.

Ne aflăm în Ierihon. În Ierihonul în care am rămas Duminica trecută şi unde Mântuitorul tocmai vindecase un orb.

Se pare că Ierihonul a fost unul din oraşele preferate ale Mântuitorului, pentru că multe întâmplări, multe minuni, multe drumuri ale lui Iisus sunt legate de el. Şi parabola Samarineanului milostiv a plasat-o tot pe drumul Ierihonului.

Orăşelul este situat aproape de graniţa cu Iordania de astăzi şi beneficiază de o poziţie în acelaşi timp privilegiată şi blestemată. Blestemată, pentru că se află la câteva sute de metri sub nivelul mării asa încât, coborând de la Ierusalim spre Ierihon, întotdeauna ţi se pare că intri dintr-o dată într-un cuptor încins. E foarte cald. Dar în acelaşi timp, pe lângă oraş trece Iordanul cu apă dulce, care izvoreşte de la poalele muntelui Hermon, trece prin Marea Galileii şi se varsă în Marea Moartă, mare cu apă sărată.

Oricâtă apă dulce curge în Marea Moartă din Iordan, Marea Moartă tot sărată rămâne! E una din ciudăţeniile, din curiozităţile locului. Mai are însă Ierihonul, în partea de nord, un izvor de apă rece, apă bună de băut, care reconfortează pe tot călătorul care trece până acolo. Şi mai este situat la sud de unul din locurile importane din viaţa Mântuitorului, şi anume la sud-est de pustia Quarantaniei.

Iată tot atâtea elemente care fac din Ierihon un loc interesant şi Mântuitorul va fi avut desigur şi alte motive personale de a-l prefera. Poate va fi avut prieteni în oraş, că de multe ori trecea pe acolo. E posibil ca uneori să fi venit din Galileia, în jos pe Iordan, de unde „urca” la Ierusalim.

Pentru mergerea la Ierusalim întotdeauna se folosea verbul „a urca”, deoarece Ierusalimul era, din punct de vedere spiritual-religios, locul înalt prin excelenţă. Dispre Ierihon însă, se urca şi în înţeles literal, acest oraş aflându-se cu multe sute de metri sub alti­tudinea Ierusalimului.

Drumul spre Ierusalim, prin Ierihon era folosit în mod obişniut de iudeii din Galileea, deşi era un drum ocolit. Mai aproape ar fi fost prin Samaria, dar samarinenii nu priveau cu ochi buni pe cei ce se îndreptau spre Ierusalim. S-a întâmplat chiar ca pelerinii ce se îndreptau spre Ierusalim să fie ucişi de samarineni.

Mântuitorul încercase să facă această ultimă călătorie a Sa spre Ierusalim prin Samaria. În primul sat samarinean însă, I s-a refuzat găzduirea, tocmai „pentru că se îndrepta spre Ierusalim”, cum notează Sfântul Luca (5, 53). De aceea Iisus şi ucenicii Săi au luat drumul pe Valea Iordanului şi prin Ierihon, deci ocolind Samaria.

Ca de obicei era înconjurat de mulţimea care voia să audă cuvânt de la El, să prindă vreo învăţătură mai deosebită, să vadă vreo minune, pentru că toţi cei care-L urmau erau obişnuiţi şi aşteptau să se petreacă mereu câte ceva deosebit pe parcursul dru­murilor Sale. Pe un astfel de drum ne aflăm şi noi astăzi, urmându-L pe Iisus şi iată că, aşa cum se aşteptau toţi, s-a întâmplat ceva şi pe parcursul acestei călătorii.

După vindecarea orbului, e de presupus că oamenii vorbeau între ei, comentau, mulţi voiau să se atingă de Iisus, mulţi voiau să-I pună întrebări. Era mare zarvă. Şi o mare mulţime. Acolo locuia un oarecare Zaheu, de profesiune vameş, adică agent fiscal, unul care încasa dările. încasa dările pe pământuri, pe case, pe pro­duse, pe circulaţia mărfurilor. El este eroul întâmplării pe care ne-o povesteşte Evanghelia de azi.

Zaheu era mic de statură. Văzând că vin mulţimile cu Iisus în frunte şi-a dat seama că-L va putea vedea. Şi voia să-L vadă. Ce era de făcut? S-a urcat într-un sicomor. Nu ştiu dacă ceea ce am văzut eu vizitând Ierihonul va fi fost sicomorul de pe vremea lui Zaheu, dar în Ierihon li se arată pelerinilor şi astăzi sicomorul aces­tuia. Am pus mâna pe el şi în apropiere, am intrat în casa lui Zaheu. Nu mai e nici aceasta cea din vremea aceea, dar e sigur că e pe locul casei sale, ca o mărturie materială a autenticităţii întâmplării, mărturie care a străbătut prin timp până la noi. Tradiţia vie s-a perpetuat pe locul întâmplării timp de două mii de ani.

Zaheu, urcat în sicomor, a vrut să-L vadă pe Iisus mai de sus şi mai bine. Aşa însă, L-a văut şi Mântuitorul pe dânsul. Iată cum relatează Evanghelistul Luca: „Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pen­tru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât în grabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un ora păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată jumătate din avera mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel piedut (Luca 19, 1-10).

Mergând în casa lui, s-a întâmplat ceea ce va fi fost foarte firesc: mulţimile au început să murmure: Cum de intră Acesta în casa unui păcătos? Vameşii erau prototipul, simbolul păcătoşeniei.

Se vede că Zaheu era foarte cunoscut în oraş, fiindcă îndeplinea funcţia de mai-mare al vameşilor, un fel de perceptor şef. El nego­cia cu romanii suma pe care trebuie s-o strângă, îşi angaja vameşi subalterni pe care îi plătea şi după ce făceau suma cerută de romani, restul şi-l împărţeau între ei, partea leului revenindu-i bineînţeles şefului.

De obicei, în lumea veche, aceşti oamei nu erau simpatizaţi de popor. Erau chiar odioşi. Nu existau pe atunci forme, declaraţii exacte de bunuri, în măsura în care sunt astăzi, putându-se calcula exact impozitele pe care trebuie să le plătească fiecare la stat, ceea ce le dădea prilejul acestor funcţionari să fie adesea abuzivi; stabileau după bunul lor plac, spre a le rămâne şi lor cât mai mult. De aceea nu erau iubiţi de popor.

Aşa se petreceau lucrurile şi cu acest Zaheu. Deşi am ascultat textul Sfintei Evanghelii, aş vrea totuşi să punctez câteva lucruri şi în special, la început, două.

Întâi, aş intitula episodul asupra căruia vreau să mă opresc: „Iisus şi mulţimile”, iar pe al doilea: „Iisus şi păcătoşii”.

Evanghelistul ne spune că intrând în Ierihon, Iisus „era încon­jurat de mulţime”. Dovada că era vorba de o mare mulţime e că Zaheu se temea că nu-L va putea vedea printre atâţia oameni. M-am oprit asupra acestui episod pentru că unii teologi protestanţi spun că Iisus, în vremea Lui n-a prea fost cunoscut. Nu l-ar fi cunoscut multă lume. Ar fi fost un rabin obscur, unul printre alţii, legenda lui formându-se după aceea, după moarte. Legenda i-ar fi alcătuit-o apostolii, după ce „li s-a părut” că s-au întâlnit cu El după înviere.

Unii mai aduc şi argumentul că n-a fost cunoscut pentru că în afară de Evanghelii, de Epistolele Sfântului Pavel şi în alte câteva izvoare, nu e prezent în izvoarele istorice ale vremii. Acest lucru nu este adevărat, pentru că este prezent în opera aproape contemporană a lui Pliniu cel Tânăr, ca şi în opera lui Iosif Flaviu din aceeşi epocă.

E adevărat că nu e prezent în cărţile evreieşti contemporane, deşi cei care o spun uită că istoricul Iosif Flaviu era evreu. Dar aşa fiind, absenţa lui Iisus din scrierile evreieşti e normală. Evreii au interzis pomenirea numelui Lui (vezi F. Ap. 5, 28) şi această interdicţie a fost respectată multă vreme, secole de-a rândul. Fiindcă ei n-au crezut că este Mesia. Bănuindu-L a fi fost un fals Mesia, n-au vrut să-I perpetueze amintirea şi aceasta cu atât mai mult, cu cât tocmai pentru pretenţia Lui că e Mesia, ei Îl răstigniseră. Nu se puteau de­solidariza de decizia strămoşilor lor.

Unii, nu numai evreii, au mers până la a spune că Iisus ca per­soană istorică nici n-a existat, sau dacă totuşi a existat, a existat, aşa cum spuneam, ca un rabin oarecare, obscur, căruia I s-a alcătuit o istorie grandioasă după aceea, de către ucenicii Săi.

Dar eu îmi pun întrebarea: De ce să se confecţioneze o istorie grandioasă unui rabin obscur? Unde e logica acestei presupuneri? De ce să fi fost prefăcut, fără s-o merite, într-o personalitate extraordinară? Trebuie să fim logici. Logica este ştiinţa gândirii corecte. Cei care spun că Iisus n-a fost în vremea Lui cine ştie cine, nu respectă regulile gândirii corecte. Nu gândesc nici măcar atât de corect, precum gân­deau unii evrei contemporani cu Iisus.

E de ajuns să ne aducem aminte de rabinul Gamaliei şi de cele povestite în cap. 5 din „Faptele Apostolilor”. Apostolii tocmai fu­seseră eliberaţi din închisoare de un înger şi propovăduiau în tem­plu. Mai-marii templului i-a arestat din nou şi i-au adus la Sinedriu, vrând să-i condamne. Atunci, la întrebarea arhiereului, de ce nu respectă porunca de a nu mai vorbi despre Iisus, Petru a răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni”.

Unul dintre judecători, Gamaliei, cel care a fost profesorul Sfântului Apostol Pavel, mare gânditor şi mare înţelept, s-a dovedit a fi şi mare logician. Deşi de la el ne-a rămas foarte puţin, totuşi ceea ce ne-a rămas e suficient pentru ca să-i contureze personali­tatea deosebită.

Gamaliei a spus Sinedriului care îi judeca pe apostoli: „Nu vă legaţi de oamenii aceştia, ci lăsaţi-i, căci lucrul acesta, sau pla­nul acesta, de este de la oameni, se va risipi, dar de este de la Dumnezeu, nu-l ve-ţi putea risipi. Păziţi-vă deci ca nu cumva să fiţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”.

Şi le-a dat şi câteva exemple. Le-a amintit că, la un moment dat, unul, Teudas s-a dat drept „ceva mare”, dar a fost omorât şi toţi ai lui s-au împrăştiat şi nu s-a ales nimic din mişcarea lui.

După dânsul s-a sculat un oare­care Iuda Galileeanul, adunând mare mulţime în jurul lui, dar, fiindcă nu era de la Dumnezeu, a pierit şi el şi cei care-l urmau. Tot aşa se va întâmpla şi cu adepţii aceştia ai lui Iisus, de nu vor fi de la Dumnezeu. Dar de vor fi de la Dumnezeu, nu veţi putea face nimic împotriva lor (F. Ap. 5, 34-39). Logică frumoasă. Logică rămasă model până în ziua de astăzi.

Iată deci că unii chiar dintre adversarii lui Iisus gândeau logic! Şi totuşi se găsesc şi în ziua de azi din aceia care spun: Iisus a fost un oarecare rabin obscur. Dar, încă o dată: dacă a fost un obscur şi neînsemnat, ce motive ar fi avut cineva să facă din el un personaj extraordinar? Nu e logic, tot aşa cum nu e logic ca un oarecare rabin obscur să reuşească să creeze o religie, să cucerească o lume, să umple lumea cu cărţi despre El şi cu imense catedrale, să umple lumea cu martiri pentru El, mărturisind cu preţul vieţii lor că a fost Dumnezeu. Cum a reuşit să-i ducă pe credincioşii Săi până la sacri­ficiul suprem în numele Lui?

Iată dintr-o întâmplare cum a fost aceasta cu Zaheu, putem afla şi alte lucruri decât ne spune ea în mod direct. Evanghelistul Luca a vrut să ne spună ce s-a întâmplat cu Zaheu şi cum s-a întâlnit el cu Mântuitorul şi cum Mântuitorul a acceptat să vorbească cu el şi chiar a dorit să intre în casa lui. Acesta a fost gândul evanghelistu­lui în chip cu totul secundar a relatat şi faptul că Mântuitorul mergea înconjurat de mulţimi.

Aceasta n-a spus-o intenţionat, ci din întâmplare. Ori, iată, toc­mai acest amănunt aruncat din condei, ne descoperă că Mântuitorul era o personalitate mare în epocă, foarte cunoscut. Altfel, de ce l-ar fi urmat „mulţimile”? Altfel de ce s-ar vorbi de „mulţimi” în jurul Său?

Şi nu e singurul loc unde se vorbeşte de mulţimi. Iată doar câteva exemple în plus; pe când şedea Iisus la masă, au venit „o mulţime” de vameşi şi păcătoşi la El (Matei 9, 10; Luca 5, 29); după El a mers o mare mulţime de oameni din Iudeea (Marcu 3, 7); toată mulţimea, cuprinsă de bucurie, lăuda pe Dumnezeu (Luca 19, 37). Uneori evangheliştii folosesc cuvântul gloată. Era urmat de gloate (Matei 9, 25; 9, 36; l5, 32; l9, 2; 20, 29; 23, 1; Marcu 10, 1). Gloata cea mare îl asculta cu plăcere (Marcu 12, 37).

Zaheu n-ar fi urcat în copac să-L vadă, dacă Iisus n-ar fi fost într-adevăr înconjurat de mulţime. Dacă ar fi fost singur, sau cu doi-trei, cu zece-douăzeci, L-ar fi văzut foarte uşor.

Mântuitorul, încă în timpul vieţii Lui pământeşti, a fost o prezenţă extraordinară, o prezenţă care fascina, o prezenţă care atrăgea. Era Dumnezeu şi nu se putea să fie altfel. Duhul dum­nezeiesc din El era acela care atrăgea şi care provoca adeziunea tuturor acelora cu care se întâlnea, dacă erau de bună-credinţă. Aceştia îi deveneau ucenici. Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu în cele din urmă.

Numai cei cu inima împietrită, îndărătnicii şi cei fanatizaţi de o interpretare îngustă a Legii şi de o înţelegere simplistă a lui Dumnezeu, rămâneau neatinşi de Harul şi lumina pe care le răspân­dea în jurul Său, prin simpla Sa prezenţă. Aceştia erau opaci, ca nişte îmbrăcaţi în costume impermeabile la spirit.

Ceilalţi, mulţimea simplă şi curată, simţea căldura şi lumina Lui şi de multe ori toţi erau cuprinşi de sentimente ciudate, de frică şi cutremur, de uimire, de mirare (Matei 7, 28; 8, 10; 9,8; Marcu 10, 24; 11, 32; Luca 5, 26; 7, 16).

Al doilea aspect asupra căruia am spus că vreau să mă opresc, l-am intitulat „Iisus şi păcătoşii”.

Zaheu era cu adevărat un om păcătos. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că era mic de statură era mic şi la suflet era vameş. Am spus: vameşii erau categoria cea mai urâtă de cetăţeni. Nu numai pentru că strângeau impozite, ci pentru că făceau abuz, erau laco­mi, luau de două şi de trei ori mai mult decât trebuia omul să dea şi toţi se îmbogăţeau.

De aceea Mântuitorul, când a voit să spună o parabola despre un om drept şi despre altul păcătos, precum în Parabola Vameşului şi a Fariseului, pe vameş l-a luat drept model de păcătoşenie.

Şi altădată, când vorbea despre cei care greşesc, tot la vameşi s-a referit ca la cei mai răi oameni. Dacă ţi-a greşit cine­va şi dacă nu-l poţi lamuri, cheamă-l mai întâi între tine şi el şi spunei ce ai de spus. Dacă aşa nu merge, mai cheamă pe cineva cu tine, ca să ai martor, apoi spune-L Bisericii şi dacă nici atunci nu merge, atunci să-ţi fie ţie „ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17). Din nou vameşii ne apar ca simbol al păcătoşeniei.

Şi totuşi! Iată că la acest vameş Iisus a cerut să intre în casă şi să cineze. Mulţimile care-L urmau au murnurat: „Cum o să intre la acest vameş cunoscut tuturor ca un om rău, tocmai El, învăţă­torul, Dreptul, Profetul? Cum o să intre în casa acestui păcă­tos?”.

Există un proverb şi exista şi pe vremea aceea: „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti”. Te aduni cu cel rău, înseamnă că nici tu nu eşti departe de el. Într-un fel, aşadar, aveau dreptate mulţimile să murmure împotriva lui Iisus, că se invitase în casa acestui păcătos. Cei care îl urmau erau cunoscători ai Legii mozaice şi unii vor fi fost dintre ei cei mai tradiţionalişti. Hotărârea Mântuitorului era în situaţia de a-i scandaliza.

Am numi aceasta revolta sau cârtirea drepţilor! Aşa sunt de multe ori drepţii: în dezacord cu cei care nu sunt sau nu gândesc ca ei! Erau scandalizaţi, dar parcă pe bună dreptate. Nu înţelegeau ce se întâmplă. Deocamdată nici noi nu înţelegem. Ştim că Iisus a fost aspru cu bogaţii întotdeauna.

L-a dezamăgit pe tânărul bogat şi a rostit cuvinte grele despre bogaţi cu acel prilej. A răsturnat mesele negustorilor bogaţi din templu. L-a trimis în iad pe bogatul nemilostiv cu Lazăr, din parabolă. Şi iată că acum intră să mănânce în casa unuia dintre cei mai răi.

Un anumit sens social a fost întotdeauna prezent şi în învăţătu­ra şi în faptele lui Iisus. Cel politic a putut fi mereu evitat, dar cel social a fost implicat în tot ce a făcut şi a spus. Cei care îl urmau erau satisfăcuţi de aceasta. De aceea insatisfacţia lor de acum cu privire la Zaheu şi la hotărârea lui Iisus de a intra la el. Ei n-aveau de unde să ştie că aria gândirii şi scopurile lui Iisus erau mult mai largi şi nu se limitau la aspectele sociale.

În cazul lui Zaheu le-a avut în vedere, dar ele n-au fost vizibile imediat. Metoda Sa urmărea tot o schimbare socială, dar mai întâi în conştiinţa lui Zaheu şi de data aceasta, altfel decât cu biciul sau cu Legea. Urma să opereze dinlăuntru. De aceea Iisus n-a ţinut deloc seama de ceea ce gândeau, de ceea ce probabil spuneau cei care îl înconjurau şi acum îl blamau.

E de presupus că vociferau. Vociferau nu împotriva lui Zaheu, cât împotriva lui Iisus, pentru că, într-un fel, îndrăznea să-i înfrunte. Nu era obiceiul ca un om ca Iisus, pe care ei îl socoteau „drept”, să intre în casa unui om păcă­tos. Era ca şi cum i-ar fi dat credit în faţa poporului, un credit de onorabilitate. Iisus totuşi a intrat.

O explicaţie este cea cunoscută, descoperită chiar de Mântuitorul, aceea că a venit pentru cei păcătoşi, pentru că „nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi au nevoie de doctor”. Este adevărat, dar n-a venit să le aprobe păcatele. De aceea greşesc cei care inter­pretează în felul acesta modul cum s-a purtat cu păcătoşii... .

Nu aşa trebuie interpretată purtarea Mântuitorului. Nu pentru că ar fi venit pentru păcătoşi, ca să-i îndreptăţească, s-a dus Mântuitorul în casa lui Zaheu.

Dar atunci de ce s-a dus?

Ca să înţelegem bine, trebuie să reluăm puţin firul întâmplării. Zaheu, când a auzit că vine Iisus cu mulţimile după Dânsul, s-a gândit să se urce într-un simocor. Hotărârea lui de a se urca nu trebuie s-o interpretăm numai ca o urcare fizică, a corpului său, într-un copac. A fost şi o urcare spirituală. A dorit să-L vadă pe Iisus!

O mare personalitate spirituală, un sfânt, când e recunoscut ca atare, e privit în acelaşi timp ca un judecător şi ca un vindecător. Cei păcătoşi mai întâi se tem de el şi au tendinţa de a-l ocoli, ca să nu le vadă păcatele, să-i judece şi să-i condamne. Dacă au inimă smerită şi aplecare către îndreptare, îşi biruie teama şi văd în acela nu pe judecătorul, ci pe vindecătorul. Biruie speranţa din urmă, nu teama dintâi.

În acest context psihologic şi spiritual trebuie să-l situăm pe Zaheu.

Trebuie să vedem în dorinţa lui de a-L vedea pe Iisus o licărie, o scânteie de interes pentru Iisus, despre care ştia desigur că e o mare personalitate spirituală. Nu apelăm la o interpretare alegorică, când spunem că e vorba şi de o urcare spiriuală. E un fapt. Prin însuşi faptul că i-a venit ideea să se urce să-L vadă, el dovedea că în sufletul lui încolţise ceva nou, un interes pentru un om duhovnicesc. Acesta a fost pasul lui către Iisus.

Chemarea lui Iisus către Zaheu, când l-a văzut în pom, a fost pasul lui Iisus către Zaheu. A fost mâna lui Dumnezeu întinsă lui Zaheu, aşa cum vine harul către noi, când îl chemăm să ne deschidă posibilitatea de intrare mai cu dinadinsul în ordinea gândirii lui Dumnezeu.

Iisus îl ştia pe Zaheu păcătos. Îl ştia urât de toţi ceilalţi. Ştia că-şi va retrage El însuşi dezaprobarea celor din jur, fiindcă aşa sunt oamenii. Buni şi îngăduitori cu ei înşişi, sunt aspri şi judecători cu alţii. Trebuia să fii Dumnezeu ca să fii altfel, în vremea aceea ca şi astăzi. Oricine altul şi-ar fi luat cu greu riscul de a face ceea ce a făcut Iisus cu Zaheu. Contrazicea mentalitatea vremii, contrazicea Legea lui Moise şi mai ales, contrazicea tradiţiile locale, puternic încetăţenite.

De aceea gestul l-a uimit în primul rând pe Zaheu, obişnuit să fie urât şi poate că era împăcat cu aceasta, fiindcă profitul şi bogăţia îi permiteau să dispreţuiască şi să nu ţină seama de cei din jur. Avea inima înăsprită în bogăţie, dar şi de sentimentele celor din jur, de altfel absolut îndreptăţite. Între el şi ei era o luptă surdă, care pe el îl făcea din rău şi mai rău. Dar de data aceasta, rezerva bună ascunsă în el învinsese. Făcuse un pas spre Iisus, dorind să-L vadă. Aşa i-a interpretat Iisus urcarea în sicomor, de aceea a răspuns imediat interesului său.

Deşi era înconjurat de mulţime şi e de imaginat că toţi vobeau între ei, fiecare voia să-I pună o întrebare, toţi se îmbulzeau sa fie cât mai aproape, să audă ce spune. Deşi era prin urmare foarte ocu­pat, răspunzând în dreapta şi în stânga, totuşi, Mântuitorul l-a văzut şi nu numai că la văzut, ci i-a şi adresat. „Zahee”, i-a zis, strigându-l. I-a zis pe nume, deşi nu ştim dacă l-a cunoscut dinainte, dacă auzise de el, sau dacă i-a zis numele cu duhul lui cunoscător de oameni. Ceea ce e sigur e că Zaheu nu-L cunoştea pe Iisus. Altfel de ce s-ar fi urcat în sicomor să-l vadă? E de presupus deci că nici Iisus nu-l cunoştea personal.

Faptul de a-i fi zis pe nume, trebuie să-l fi impresionat pe Zaheu extraordinar. După ce i-a zis pe nume, l-a incitat să coboare. A vrut să-i dea o lecţie şi lui Zaheu şi mulţimilor. Iisus a văzut în Zaheu licărul de interes pentru altceva, pentru ceva mai bun decât era şi făcea el. A văzut pe îngerul din el, înghesuit de averile pe care le Zaheu le adunase din furt, înger care se zbătea să iasă la lumină.

Am citit o întâmplare care se potriveşte acestei situaţii: Se zice că Michelangelo, marele sculptor şi pictor din Renaşterea italiană, tre­cea într-o zi pe stradă şi a văzut în curtea unui om un bloc mare de piatră, urât, murdar, colţuros. L-a întrebat pe proprietar: „N-ai vrea să-mi dai mie piatra aceea?”. Proprietarul l-a întrebat la rândul lui: „De ce să ţi-o dau?” - „Fiindcă există într-însa un înger încătuşat şi vreau să-l eliberez!”, a răspuns Michelangelo.

N-a înţeles mare lucru proprietarul. Dar s-a bucurat să se scape de pietroi. „Ia-o”. Şi Michelangelo l-a luat, a înlăturat cu dalta tot ce era încărcătură inutilă, până când, într-o zi, a scos la lumină un înger frumos.

Acest lucru îl va fi văzut Iisus în Zaheu, în această piatră mur­dară, urâtă. Sesizându-i licărul de interes spiritual, a vrut să elibereze pe îngerul din el. De aceea a cerut să se ducă în casa lui.

Aş vrea să recapitulăm în legătură cu aceasta două lucruri: întâi interesul lui Zaheu pentru Iisus şi apoi răspunsul lui Iisus la acest interes.

Ce înseamnă aceasta? Că noi trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu, când vrem ca Dumnezeu să ne ajute, când vrem să ne schimbe. Când pornim noi spre Dumnezeu şi Dumnezeu porneşte spre noi. Acest lucru se numeşte în teologia ortodoxă sinergism, un cuvânt grecesc care înseamnă conlucrare, colaborare.

Şi dacă e aşa, înseamnă că Iisus s-a intere­sat de păcătoşi pentru ca să le îndreptăţească păcatul? Nu! În nici un caz. Şi ca să înţelegem şi mai bine acest lucru, să urmărim metoda întrebuinţată de Iisus cu Zaheu.

A intrat la el în casă. Mulţimea stătea împrejur, pe aproape. Orientalii sunt foarte gălăgioşi şi foarte îndrăzneţi. Îi dai afară pe uşă, intră pe fereastră! Dau peste tine, pur şi simplu. Trebuie să ne imaginăm, că în momentul când Iisus a intrat în casa lui Zaheu, mulţimea, câtă a putut, a intrat după el, iar câţi nu au înconjurat casa.

Cum e în Orient foarte cald şi ferestrele sunt permanent deschise, vor fi năvălit pe la geamuri, pe la uşi, peste tot, ca să vadă ce se întâmplă înăuntru. Lucrul era neobişnuit, ca un rabin, cum era socotit Iisus, să intre la un păcătos în casă.

Iisus a intrat, dar, în loc să înceapă să-l mustreze, cum ar fi fost normal şi cum se aşteptau toţi, să-i zisă: Zahee, eşti un păcătos, eşti un rău, eşti un lacom, îndreaptă-te! Iisus nu i-a spus nimic din toate acestea. Nu l-a mustrat de loc. L-a lăsat pe el să-şi facă propriile socoteli şi l-a tratat cu bunătate L-a tratat cu iubire.

Ca un bun pedagog şi un bun psiholog ce era, Iisus a ştiut că în felul acesta va ajunge la rezultate bune. Mai mult se obţine prin bună­tate, decât prin asprime. Se vede însă că Zaheu nu era încă ajuns pe culmea răului. Nu ajunssese până acolo, până unde poate ajunge viciul şi pervertirea sufletească, până când împietreşte inima de tot.

Se zice că Leonardo da Vinci se plimba într-o zi prin Milano, căutând un model pentru Cina cea de Taină, pe care voia s-o picteze în sala de mese a unei mănăstiri. Tabloul există până astăzi. În timpul războiului, mănăstirea a fost bom­bardată şi distrusă în întregime, inclusiv sala de mese, în afară de un singur perete care a rămas întreg: peretele din fund, cu Cina cea de Taină. Am văzut-o.

Dar să revenim la întâmplare. Se plimba aşadar prin oraş, ca să-şi caute un model pentru chipul Apostolului Ioan. Şi a găsit un tânăr foarte frumos, cu trăsă­turi senine, cu privire deschisă, curată, sinceră. Şi-a zis: acesta e modelul care îmi trebuie. Tânărul a acceptat să-i pozeze şi pictorul a realizat după el chipul ucenicului iubit.

A lucrat mult la acest tablou. Când a ajuns la Iuda, peste câţiva ani, a pornit iarăşi în căutarea unui model, a găsit un vagabond desfigurat, cu ochii în fundul capului, pe faţa căruia se citeau toate păcatele lumii adunate la un loc. I-a plăcut. Aşa trebuia să fi fost Iuda. „Omule, i-a zis, vii câteva zile să-mi pozezi? Iţi plătesc”. „Vin bucuros”, i-a răspuns acela.

L-a luat şi l-a dus la mănăstire. L-a aşezat în poziţia de care avea nevoie pen­tru tablou şi în timp ce punea primele culori, vagabondul a început să râdă. „Vezi că nu m-ai recunoscut?, i-a zis din nou vagabondul. „Tot eu ţi-am pozat şi pentru Apostolul loan”! O viaţă de păcate şi de rele îl schimbase pe cel care putea fi model pentru chipul ucenicului iubit, în model pentru chipul lui Iuda!

Probabil că Zaheu al nostru nu ajunsese încă până la aceasta. În el mai licărea încă dorinţa spre bine. Pe aceea a văzut-o Mântuitorul. De aceea nu l-a mustrat, ci l-a luat cu duhul blândeţii. Acceptând să şi mănânce cu el, pe Zaheu l-a copleşit atâta bună­tate. Se aşteptase la cu totul altceva. Nu înţelegea cum e cu putinţă ca acest învăţător să vină să cineze în casa lui, neţinând seama de mulţimile dimprejur, de fariseii care abia aşteptau să-L prindă cu ceva împotriva tradiţiilor, ca să-L acuze că mănâncă şi bea cu păcă­toşii, cum l-au şi zis-o de altfel.

Mântuitorul nu s-a temut niciodată de criticii săi. Nu a ezitat să fie în contratimp cu părerile altora, când nu erau drepte. Pentru că nu urmărea să le placă cu orice preţ, nu-i păsa că unii se vor lepăda de El, sau că pentru unii nu va mai fi popular. Iisus spunea întot­deauna ceea ce gândea că e bine. Deci s-a purtat cu Zaheu frumos.

 

Nu i-a amintit că era urât de toată lumea. Nimic. Uimit la culme, în Zaheu s-a petrecut o transformare extraordinară şi la un moment dat, a izbucnit: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.

Deznodământ neaşteptat! Întoarcerea împătrit era o prevedere a Legii vechi, în caz că ai păgubit pe cineva. De pildă, patru oi pen­tru o oaie (Ieşire 22, 1).

Ceea ce făcea Zaheu era o mărturisire a greşelilor săvârşite. Era o hotărâre de convertire. Se recunoştea păcătos. Era momentul în care se întorcea pur şi simplu din direcţia pe care mersese până atunci spre direcţia opusă, dinspre dramul păcatului, spre drumul virtuţii.

Putem să ne imaginăm că declaraţia lui Zaheu a produs rumoare, surpriză, îndoială. Nu era oricine. Era un fel de om-instituţie, temut ca om al puterii. Dar faptul era fapt şi ceea ce spusese, spusese! I se întinsese o mână prietenească, în ciuda faptului că n-o merita. Primind mâna care i s-a întins şi primindu-L pe Iisus în casa sa, evenimentul neaşteptat l-a muiat într-atâta, încât s-a petre­cut cu el, pe loc, o transformare, o convertire.

A răspuns la rândul său, mai cu îndrăzneală acum, la apelul lui Dumnezeu. Acum s-a convertit la creştinism. S-a convertit la Iisus, dacă se poate spune aşa. S-a lăsat învins de dragoste. De o dragoste cu care nu era obişnuit. Care nu-i mai fusese acordată de nimeni. S-a văzut tratat altfel. Şi va fi înţeles că nu merita acest tratament, ci i se avansa gratuit. A înţeles că Iisus era altfel şi că riscase pentru el. Căci Iisus n-a ţinut seama că toţi cârteau, ceea ce Zaheu auzea.

Oare noi am fi fost cu Iisus sau cu cârtitorii? Noi ne descope­rim foarte uşor vocaţii de judecători! Suntem gata să judecăm pe oricine şi pentru bine şi pentru rău. Acum parcă am fi cu Iisus, dar atunci cred că am fi fost cu cârtitorii. Ba chiar şi acum, în situ­aţii similare, fără Iisus ne-am alinia tot cu cârtitorii!

Zaheu deci, treansformat subit de către bunătatea lui Iisus, pre­cum mai târziu va fi tâlharul, într-un act de efuziune, de dăruire totală, a îndrăznit drept răspuns la dragostea lui Iisus acea decla­raţie extraordinară: „Jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am nedreptăţit pe cineva întorc jmpătrit”. Şi a făcut aşa, fără îndoială, căci făcuse declaraţia în public.

A doua remarcă pe care trebuia s-o facem în legătură cu cele întâmplate, ar fi să ne întrebăm ce s-a întâmplat după ce a plecat Iisus din casa lui Zaheu?

Putem să ne imaginăm că toţi cei care au fost nedreptăţiţi de el de-a lungul anilor, au năvălit la uşa lui: „Ai promis că ne dai împătrit!”. Şi le-a dat. Dar nu numai că le-a dat, ci şi-a cerut iertare, s-a pocăit pentru ceea ce a făcut, ceea ce înseamnă ceva mai mult decât declaraţia pe care a făcut-o în faţa lui Iisus. Înseamnă tre­cerea lui la faptă, trecerea lui corectă la actul de pocăinţă, recunoscându-şi greşeala chiar în faţa celor cărora a greşit. Deci recunoaşterii greşelii, i-a urmat compensarea ei concretă prin faptă.

Şi de ce le-a întors mai mult decât le luase? Pentru ca să-şi răs­cumpere astfel greşeala faţă de ei. A fi dat doar ceea ce luase, ar fi fost doar un act de restabilire a greşelii lui. Prin surplusul întoarcerii împătrit, plătea păcatele lui, jertfa de la sine, din ale sale. Poate că prevederea Legii cu întoarcerea împătrită, uneori înşeptită (Pile 6, 31), avusese în vedere acest lucru, dacă nu fusese un mijloc de a-i speria pe infractori.

E timpul acum să ne mai oprim asupra unei implicaţii a acestei întâmplări, la care ne cheamă cuvântul: „Astăzi trebuie să fiu în casa ta” (Luca 19, 5). Ce să însemne acest „trebuie”? De ce trebuia să fie în casa lui? Nu ştim. Nu ni se spune. Evanghelistul nu explică.

El relatează în zece versete ceea ce ar putea fi subiectul unei istorisiri de zeci de pagini. El descrie, cu zgârcenie de cuvinte, faptele aşa cum au fost. L-a auzit pe Iisus zicând: „trebuie” şi a notat aşa. Nu s-a mai întrebat şi probabil, nici n-a mai întrebat, de ce trebuia. S-a mulţumit cu cât a fost.

Noi însă ne întrebăm. Şi ne întrebăm pentru că probabil între­barea a fost lăsată pentru noi. Întâmplarea însăşi s-a petrecut pentru noi, ca tot ce e legat de faptele şi învăţătura lui Iisus. Şi de fapt, chiar din perspectiva acestei convingeri îl vom şi înţelege pe acest „trebuie”. Şi nu-l putem înţelege decât dacă presupunem că în clipa în care l-a văzut pe Zaheu în pom, Iisus s-a hotărât atunci să ne ofere un model pentru eternitate, asupra sinergiei, despre ce poate colaborarea dintre Dumnezeu şi om, dintre credinţă, fapte şi har.

Întâlnirea lui Iisus cu Zaheu ne oferă şapte etape ale sinergiei:

1. Zaheu doreşte să-L vadă pe Iisus şi urcă în sicomor.

2. Iisus îl vede, îi apreciază interesul şi îl cheamă să coboare, ca să intre în casa lui.

3. Zaheu răspunde bucuros acestei chemări şi îi face invitaţia.

4. Iisus o acceptă şi intră în casa lui.

5. Impresionat, Zaheu se converteşte şi face declaraţia de pocăinţă şi de reparare a pagubelor pe care le făcuse.

6. Iisus declară mântuită toată casa şi îl restabileşte în demni­tatea de fiu al lui Avraam, deci de fiu al credinţei.

7. Iisus trage concluzia şi învăţătura întregii întâmplări, arătându-i şi scopul şi faptul că îl realizase şi mai ales, descoperindu-şi misiunea Sa: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să Mântuiască pe cel pierdut”.

De aceea trebuia să fie în casa lui Zaheu. Zaheu fusese în planul Său. Trebuia să-şi definească venirea pe pământ; „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Şi s-o facă şi cu colaborarea acestuia (I Cor. 3, 9).

Convertirea lui Zaheu e modelul posibilei noastre convertiri spre altă gândire, spre o nouă simţire, spre drumul cel mai drept către Dumnezeu. Convertitul devine slujitor, al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Chiar dacă a fost profitor înainte, sau persecutor. Pavel e din aceeaşi categorie, desigur pe alte coordonate.

E mai mult probabil că cei care erau cu Iisus şi-au schimbat atitudinea, când au văzut ce a ieşit până la urmă din toată întâm­plarea. Poate doar fariseii şi cărturarii să mai fi murmurat că „a mâncat în casa unui păcătos”. Dar să nu uităm: păcătoşii care s-au bucurat de atenţia lui Iisus, s-au bucurat pentru că aveau în ei forţa de a se converti. Toţi s-au convertit. Erau păcătoşi care s-au pocăit. Unii au ajuns sfinţi. Iisus i-a iubit, pentru a-i întoarce de la păcat.

Se povesteşte că Sfântul Ambrozie al Milanului a aflat că împăratul Teodosie cel Mare ordonase un măcel la Tesalonic. Când a venit la Milano şi a vrut să se împărtăşească, episcopul l-a refuzat chiar din faţa uşilor împărăteşti. Împăratul s-a înfuriat şi i-a adus aminte lui Ambrozie de împăratul David care, deşi adulterin şi deşi l-a trimis pe Urie la moarte ca să-i ia soţia, totuşi a rămas în istorie ca sfântul şi proorocul David.

„Până în prezent - i-a spus Sfântul Ambrozie - Măria Ta ai făcut numai păcatele lui David, nu şi pocăinţa lui. Fă şi pocăinţa lui şi atunci te voi împărtăşi. Împăratul a făcut pocăinţă publică în biserică. A stat în genunchi vreme îndelungată, înaintea poporului şi numai după aceea Sfântul Ambrozie l-a împărtăşit.

Mântuitorul când ierta pe păcătoşi, când vindeca bolnavi, încheia de obicei cu: „Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Aceasta era condiţia intrării în ordine. În această stare, chiar şi profesia de vameş devenea onorabilă.

Nu ni se spune că Zaheu şi-ar fi schimbat profesia. Dar a fost desigur un vameş cinstit până la sfârşitul vieţii sale. Să ne amintim că şi Sfântul Ioan Botezătorul, când l-au întrebat vameşii ce trebuie să facă spre a se mântui, le-a răspuns: „Să nu cereţi cu nimic mai mult decât vă este rânduit” (Luca 3, 13).

Am putea spune chiar că Mântuitorul a reabilitat prin Zaheu o categorie socială care era odioasă în popor şi era simbolul ultimei degradări civice.

Iisus câştigase. Metoda Lui se dovedise bună. Bucuros El însuşi de rezultat, s-a adresat atunci lui Zaheu, dar şi tuturor celor din împrejur: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”. A casei, adică a membrilor familiei lui Zaheu însuşi. Dar de ce totuşi s-a referit Iisus, nu numai la Zaheu, ci şi la casa lui?

Să luăm aminte. Averea pe care o strânsese Zaheu plana ca un blestem asupra întregii case. Nu numai asupra lui. Poate că soţia, copiii, ginerii, nurorile, cei ce vor mai fi fost în casă cu el se vor fi spălat adesea pe mâini: Nu noi! Zaheu aduce bunurile acestea nemeritate. El le fură. Noi suntem oameni cinstiţi.

Ei, nu! Acordul cu fapta lui, înfruptarea din fapta lui, plana şi asupra lor. Acest lucru îl uită mulţi dintre noi, în cazuri similare, când unul din familie aduce bunuri necuvenite. Se trezesc abia atunci când acela e descoperit şi atunci suferă. Ba unii chiar cred că suferă pe nedrept. Dar de ce nu i-au atras atenţia din vreme? De ce s-au bucurat de bunurile aduse de el, din ceea ce nu era dreptul lui?

În cazul lui Zaheu, putem bănui că actul lui de căinţă şi pocăinţă a fost aprobat şi de întreaga familie care era de faţă. De aceea Zaheu a beneficiat de iertare împreună cu toată casa lui. Toţi s-au înscris în ordinea harului, a credinţei şi a faptei bune. Mântuitorul a adus astfel dezlegarea întregii case. „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia”!

Convertirea lui Zaheu a fost rapidă şi totală. Şi tot aşa a fost şi răspunsul lui Iisus. întâlnim, în sensul de mântuire, de iertare, pen­tru prima oară cuvântul „Astăzi”, pe loc, acelaşi cuvânt pe care i-l va spune şi tâlharului de pe cruce care s-a pocăit.

Zaheu s-a hotărât să dea înapoi tot ceea ce luase de la alţii pe nedrept. Îndreptarea se arăta aşadar printr-o hotărâre concretă, de renunţare nu numai la a mai face ceea ce făcuse înainte, dar de a şi corecta nedreptăţile pe care le comisese. Hotărârea de convertire trecea proba practică. Metoda lui Iisus îşi arăta roadele.

Putem acum răspunde şi mai limpede la întrebarea pe care ne-am pus-o la început: „Cum trebuie să înţelegem atitudinea lui Iisus faţă de păcătoşi?”. Acum vedem că n-a venit pentru păcătoşi, pentru că erau păcătoşi, n-a venit să le aprobe păcatul, n-a venit să le dea voie să rămână păcătoşi în continuare. A venit pentru păcă­toşi ca să-i îndrepte. Şi numai acei păcătoşi s-au bucurat de atenţia Lui, care s-au îndreptat.

Acest lucru este clar în învăţătura noastră ortodoxă. Zaheu s-a îndreptat în faţa lui Dumnezeu prin mărturisirea personală a fărădelegilor pe care le comisese şi prin hotărârea de a se îndrepta şi de a îndrepta şi nedreptăţile pe care le făcuse altora. Zaheu rămâne modelul biblic al convertirii pe care Iisus ni-l oferă spre urmare.

Fiecare din noi e în felul său un Zaheu. Poate nu exact ca dân­sul, poate nu în aceeaşi măsură, poate nu cu aceleaşi păcate şi greşeli, dar fiecare din noi are ceva de îndreptat, are pe cineva pe care l-a nedreptăţit. Pe care l-a îndreptăţit prin cuvânt, prin ocară, prin vorbire de rău, prin aceea că nu i-a recunoscut meritele, l-a invidiat, i-a luat din drepturile cuvenite, sau nu i-a dat ceea ce se cuvinea să-i dea. I-a luat locul care se cuvenea aceluia, sau şi-a însuşit munca lui.

În fiecare din noi însă există o candelă care aşteaptă să fie aprinsă, să ne lumineze încăperea minţii, ca să vedem în lumină tot răul pe care l-am făcut şi pe care îl ţinem în întuneric. Îngerul din noi aşteaptă să fie eliberat. Eliberându-l, ni-l facem aliat. Abia aşteaptă să-l eliberăm, nu spre a ne pedepsi, ci spre a se pune în slujba noastră şi a da mărturie bună despre noi în faţa lui Dumnezeu. Aşa sunt îngerii: nu pot face decât bine!

Să mergem şi noi în întâmpinarea lui Iisus. Iată-L: vine încon­jurat de mulţime. Să urcăm şi noi în sicomorul căinţei şi al îndrep­tării şi să-L întâmpinăm.

Veţi zice: Nu mai vine Iisus în vremea noastră. Unde să-L întâmpinăm? Iisus vine. A dat mandat preoţilor: „Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19).

Iisus Hristos din Potirul de pe altar aşteaptă să venim în întâmpinarea cu El. Preotul, în numele şi cu mandatul primit de la Iisus, aşteaptă îndreptarea, măr­turisirea, căinţa, după care, aşa cum a zis Mântuitorul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” şi preotul zice după spovedanie: „Şi eu te iert şi te dezleg”.

Iată cum, din această întâmplare, avem de tras anumite învăţă­turi şi pentru noi înşine. Asupra a patru lucruri aş vrea să mă opresc în concluzie, ca să ne mai rămână întipărite în minte şi în conştiinţă.

1. Să fim atenţi, precum Zaheu, la mâna pe care ne-o întinde Dumnezeu.

2. Să nu fim printre cei care cârtesc împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de alţii. Ceea ce a făcut Iisus cu Zaheu a fost şi o judecată asupra celor care nu L-au înţeles şi au cârtit. Zaheu păcă­tosul le-a dat şi el o lecţie „drepţilor” îngâmfaţi!

3. Să nu fim printre cei care se bucură atunci când împrejurul nostru, în familia noastră, cineva săvârşeşte nedreptăţi, aducând bunuri necuvenite şi să nu credem că noi suntem absolviţi de vinovăţie.

4. Fără mărturisirea greşelilor nu este nici iertare, nici dezle­gare, nici mântuire. Aceasta este adevărata învăţătură pe care a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos. Ca şi Zaheu, să mergem la întâl­nirea cu Iisus ca să auzim şi noi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.

 

(cuvântul rostit în catedrala din Sibiu, în 1984)

De la același autor

Ultimele din categorie