Predică la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)

Predici

Predică la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)

    • Predică la Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului (Pr. Ilie Cleopa)
      Intrarea în biserică a Maicii Domnului

      Intrarea în biserică a Maicii Domnului

„Doamne, dacă ne vei da nouă un prunc, noi îl vom da bisericii, şi-l vom închina bisericii Tale pentru toată viaţa lui, numai să nu ne laşi pe noi sterpi şi neroditori şi de ocara lumii”.

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Mai înainte de a începe predica, voi aminti cuvin­te­le Sfântului Duh, care se cuprind în troparul acestui dum­nezeiesc praznic al Intrării în biserică a Maicii Dom­nu­lui. Iată aceste cuvinte: „Astăzi înainte-însemnarea bu­nei voinţe a lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oa­menilor, în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se ara­tă şi pe Hristos mai înaintea tuturor Îl vesteşte. Aces­te­ia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-Te, plinirea rân­duielii Ziditorului!”.

Am pus troparul praznicului mai înainte de predi­că, pentru că în acest dumnezeiesc tropar, dumnezeieştii Părinţi au adunat dogmele acestui praznic împărătesc. Tro­parul şi condacul unui praznic sau al unui sfânt adu­nă pe scurt ori viaţa acelui sfânt, ori însemnătatea pe scurt a acelui praznic despre care vorbeşte el.

Precum aţi au­zit, începutul troparului zice: „Astăzi înainte-însemna­rea bunei voinţe a lui Dumnezeu”. Intrarea Maicii Dom­nu­lui în biserică a fost primul semn din rânduiala bună­voinţei lui Dumnezeu de a mântui neamul omenesc.

Dar să vedem în ce fel s-a împlinit acest semn, în ce fel s-a întâmplat el şi cum au urmat lucrurile prin această bu­nă­voinţă a lui Dumnezeu de a mântui lumea, începută prin aducerea în lume a Maicii Domnului şi prin intrarea ei în biserică. Dar iată în ce fel a fost intrarea Maicii Domnului în biserică.

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preasfintei Năs­cătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, dum­nezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, sfinţii şi drepţii ace­ia te­mă­tori de Dumnezeu şi-au adus aminte de făgădu­in­ţa pe care au făcut-o ei înainte de a se naşte Maica Domnului. Căci ei au fost oameni sterpi şi neroditori şi numai prin ru­găciuni şi post şi milostenie au dobândit pe această dum­nezeiască odraslă, pe această dumnezeiască pruncă Maria.

Dar ei au făgăduit: „Doamne, dacă ne vei da nouă un prunc, noi îl vom da bisericii, şi-l vom închina bisericii Tale pentru toată viaţa lui, numai să nu ne laşi pe noi sterpi şi neroditori şi de ocara lumii”.

Deci, aducându-şi aminte de această făgăduinţă pe care au făcut-o, după ce au văzut că Dumnezeu a îm­pli­nit cu dânşii marea bucurie de a le da lor pe această fii­că, au gândit să o dea bisericii, după făgăduinţa de mai îna­inte.

Şi gândind aceasta, au făcut pregătire. Mai întâi au adunat la Nazaret – oraşul unde trăiau ei – rudeniile lor cele de neam împărătesc şi arhieresc, că dum­ne­ze­ies­cul părinte Ioachim era din neamul împărătesc al lui Da­vid, iar sfânta şi dumnezeiasca Ana, mama Maicii Dom­nu­lui, era din neamul arhieresc al lui Aaron.

Deci s-au adu­nat la Nazaret rudeniile lor cele de mare cinste, şi ei le-au spus acelora planul lor, anume că vor să ducă pe co­pila lor în biserica lui Dumnezeu, după făgăduinţă, s-o dea acolo să slujească lui Dumnezeu în toată vremea vie­ţii ei.

După aceasta, sfătuindu-se cu neamurile lor, au adu­nat multe copile nevinovate şi curate, de o vârstă cu dân­sa şi mai mari, din neamul evreiesc, la casa lor din Na­zaret şi le-au pus să petreacă pe această sfântă copilă pâ­nă la Ierusalim, cu cântări şi cu psalmi. Şi copilele s-au prins să meargă cu mare bucurie, fiind îndemnate de părinţii lor, că ştiau că această fiică dumnezeiască Maria e năs­cu­tă după făgăduinţă.

Aşa s-au adunat, la casa dumne­ze­ieş­tilor Părinţi din Nazaret, mulţime de fiice evreieşti, curate şi nevinovate, îmbrăcate în haină de sărbătoare, având lumânări aprinse; iar dumnezeieştii Părinţi Ioa­chim şi Ana au îmbrăcat pe dumnezeiasca pruncă în haine foarte frumoase şi curate, potrivit cu rangul şi sfinţenia ei.

Şi au pornit din Nazaret spre Ierusalim, cale de peste o sută de kilometri şi au mers vreme de trei zile. Şi era o minune mare şi preaslăvită acea dumnezeiască adunare, alcătuită din neamurile Preasfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale dumnezeieştilor Părinţi. Erau zeci de fecioare, sau poate şi sute cu făclii, mergând şi cântând, mai cu seamă psalmii dumnezeiescului prooroc David, care a fost strămoş al Maicii Domnului după trup.

Şi cântau mai ales cele ce se potriveau cu această mare taină şi cu această ducere a Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor, zicând aşa: „Ascultă, fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău!” (44, 12). Adică uită de tata şi de mama, „că a poftit Îm­pă­ratul – adică Dumnezeu – frumuseţea ta”, cum zice psal­mul şi te cheamă în Sfânta Sfintelor.

Şi mergând ele pe drum, toată lumea se minuna şi se întreba unde mer­ge această adunare, că era o adunare de oameni cinstiţi, în frunte cu dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana şi o mul­ţime de fecioare curate şi nevinovate, îmbrăcate în hăi­nuţe curate de sărbătoare, cu făclii aprinse, mergând şi cân­tând din psalmii lui David.

Era o adunare atât de stră­lucitoare, cum ar fi fost o adunare de stele pe cer, iar în mijlocul lor strălucea ca o lună – Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria – prunca cea de trei ani, care mer­gea la Sfânta Sfintelor.

Şi să nu credeţi că mergeau nu­mai ele. În chip nevăzut mergeau şi îngerii lui Dumnezeu, ca­re cântau şi petreceau pe Preacurata Fecioara Maria. Căci şi chivotul legii vechi, cum zice Sfânta Scriptură, l-au dus cu cântări şi cu psalmi şi cu cântece frumoase, iar înaintea chivotului legii mergea, cântând şi dănţuind, împăratul David (II Regi 6, 5-17), căci el era şi prooroc şi vedea că acest chivot, care poartă în sine mana, este închipuirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, care va purta în sine mana cea dumnezeiască şi pe Făcătorul de mană, pe Iisus Hristos.

Dar dacă înaintea chivotului, ca­re era umbra sau închipuirea Maicii Domnului, dănţuia David şi era însoţit de tot Israelul, apoi înaintea acestui chivot viu şi însufleţit, care era dumnezeiasca pruncă, nu mergea împăratul cel de pe pământ, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci, nevăzuţi, mergeau milioane de îngeri şi mergea Împăratul cerului şi al pământului, spre Care ne rugăm totdeauna în rugăciunea noastră: „Împărate ce­resc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…” şi celelalte.

La adu­cerea Preacuratei şi Preasfintei Maici a lui Dumnezeu în biserica lui Dumnezeu, îngerii lăudau şi cântau, căci se aducea lui Dumnezeu această biserică vie şi însufleţită.

Se aducea în Sfânta Sfintelor această biserică dumne­ze­ias­că purtată de Duhul lui Dumnezeu, după cum auziţi că se cântă la biserică, în condac: „Preacurată Biserica Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara, sfin­ţi­tă vistieria slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Dom­nului, împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă toţi îngerii lui Dumnezeu: Aceasta este cor­tul cel ceresc” (condacul praznicului).

Aşa o aduceau în­ge­rii şi o lăudau, că nu era ea o copilă de rând; era Bi­serica Duhului Sfânt; cu dânsa călătorea darul Duhului lui Dumnezeu, pentru că era umbrită de puterea acestui Duh şi era plină de El.

Şi când au ajuns, după trei zile, la Ierusalim, s-a făcut şi acolo o minune preaslăvită. Biserica cea zidită de Solomon şi restaurată de Zorobabel, după ce a fost pus­tii­tă pe timpul robiei din Babilon, era o biserică foarte fru­moasă – că se minuna oarecând Petru de zidurile ei.

Şi de jos, de la temelie, până unde se intra în biserică, erau 15 trepte, după numărul celor 15 psalmi pe care preoţii şi leviţii îi cântau când intrau la slujbă. Pentru că la fie­care treaptă, ce urcau la biserică, cântau câte un psalm; şi toţi se numeau psalmii treptelor, după cum îi vedem pâ­nă astăzi în Psaltire.

Şi când a ajuns dumnezeiasca co­pilă la aceste 15 trepte, dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana voiau să o ducă de mână, să o ridice încet, ca pe o co­pilă ce nu poate păşi pe trepte. Dar – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – ea s-a desprins din mâinile părinţilor şi din ceata fecioarelor, care o conduceau cu făclii aprinse şi cu cântări şi a început să zboare ca o porumbiţă nevinovată, a fugit peste toate treptele uşoară ca o pasăre a raiului şi a ajuns până la treapta de sus, unde erau pregătiţi preoţii îmbrăcaţi în veşminte de aur şi marele arhiereu, proorocul lui Dumnezeu, Zaharia.

Şi când a ajuns acolo sus, s-au minunat preoţii şi tot po­po­rul cum o copilă de trei ani a putut să urce 15 trepte aşa de uşor, ca şi cum ar fi zburat. Şi a luat-o în braţe marele prooroc Zaharia, care era şi prooroc şi arhiereu şi căruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este această prun­că.

Şi dacă a luat-o şi a dus-o în biserică să se închine, du­pă ce a închinat-o, a făcut Zaharia proorocul un lucru cu totul neobişnuit, cu totul minunat şi cu totul neîn­gă­duit de legea veche. Ce a făcut? A dus-o pe această dum­ne­zeiască pruncă nu în Sfânta unde intrau preoţii, ci du­pă a doua catapeteasmă, unde era chivotul legii cel fe­re­cat peste tot cu aur şi Heruvimii slavei, care umbreau al­tarul şi mana şi toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi şarpele cel de aramă şi celelalte lucruri sfinte ale lor.

Şi s-au minunat preoţii foarte, dar nu numai preoţii, ci şi îngerii s-au minunat. Cum se poate să intre o copilă în Sfânta Sfintelor? Cum a îndrăznit Zaharia proorocul să ducă pe cineva în Sfânta Sfintelor, după a doua catapeteasmă, unde era jertfelnicul de aur şi tot ce aveau ei mai scump în legea veche, unde nu numai preoţii n-aveau voie, dar nici arhiereul nu putea să intre decât o dată pe an; acolo unde arhiereul intra o singură dată pe an, dar nu fără de sânge, ci aducând sânge de ţapi şi de boi, de junci, de miei şi de iezi şi stropind altarul şi jertfelnicul pentru curăţirea lui şi pentru curăţirea poporului; deci acolo unde arhiereul nu îndrăznea să intre mai mult decât o dată pe an, acolo a dus-o pe Preasfânta Fecioară Maria.

Şi s-au minunat nu numai oamenii, ci şi îngerii, cum aţi auzit că a cântat astăzi axionul din irmos. Căci se zice că îngerii, văzând intrarea Preacuratei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor, foarte s-au înspăimântat.

Cum, o fecioară, o copilă, a intrat în Sfânta Sfintelor?! Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia ştia cine este această copilă. Preoţii legii vechi nu ştiau că această copilă va fi Maica Arhiereului Celui Mare, Care va străbate cerurile (Evrei 4, 14) – cum zice marele apostol Pavel – şi va împăca lumea cu Dumnezeu Tatăl şi Se va jertfi pe Sine, aducându-Se jertfă o dată pentru totdeauna pentru mântuirea neamu­lui omenesc.

Zaharia ştia, căci era prooroc, că această co­pi­lă este mai sfântă decât Sfânta Sfintelor, pentru că ea va purta în sine pe Acela Care stă în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână, în ceruri, pe Arhiereul bunătăţilor ce­lor viitoare, cum zice dumnezeiescul apostol Pavel.

Şi de aceea a dus-o în Sfânta Sfintelor şi după ce s-au închinat la jertfelnicul cel cu totul de aur şi la sicriul legii Dom­nu­lui, a luat-o pe dânsa şi a dat-o în ceata fecioarelor. Şi i-a hărăzit locuinţă de locuit în ceata fecioarelor, în cameră cu ele, iar pentru închinare intra în Sfânta Sfintelor, unde nici el nu putea să intre decât o dată pe an.

Dar o să întrebaţi: Cum Biserica spune că Fecioara a petrecut în Sfânta Sfintelor 12 ani? De ce spune că a pe­trecut în Sfânta Sfintelor şi nu în ceata fecioarelor? Iată pentru care pricină: biserica lui Solomon – care fuse­se refăcută de Zorobabel – avea în jurul ei 90 de camere, cum arată vechiul istoric evreiesc Iosif Flaviu. Avea 30 de ca­mere de piatră, spaţioase, luminate de soare, bine îm­po­dobite şi curate, care se aflau în jos, în jurul peretelui bisericii. Şi în acestea vieţuiau văduvele, care îşi petre­ceau văduvia în curăţenie şi erau pururea în biserica lui Dumnezeu, precum aţi auzit că era Ana, fiica lui Fanuel, din neamul lui Aşer şi alte multe văduve, care petreceau şi se hrăneau numai din venitul bisericii şi slujeau la curăţenia bisericii şi la toate trebuinţele ei.

Deasupra acestora mai erau 30 de camere, la fel de mari, la primul etaj şi acolo petreceau nazireii, călugării din legea veche, care trăiau necăsătoriţi, asemenea călugărilor de azi şi nu aveau voie să pună briciul în barbă sau mustaţă, să-şi taie părul, să bea vreo dată băutură beţivă sau sichere, care era un fel de must ameţitor şi dulce.

Iar deasupra celor 30 de camere, unde stăteau nazireii, erau alte 30, la al doilea etaj, şi acolo petreceau fecioarele bisericii. Toţi binecredincioşii, care voiau să le păstreze pe fetele lor curate până la măritat, le aduceau la biserica lui Solo­mon şi le dădeau sub îngrijirea preoţilor şi arhiereilor, să petreacă în cântările bisericii, să fie numai la lucrul bisericii, cosând veşminte şi broderii şi spălând şi cură­ţind biserica, care era foarte mare.

Şi aceste fecioare pe­tre­ceau la catul sau la rândul al treilea, în celelalte 30 de camere. Deci, erau suprapuse treizeci de camere şi alte treizeci şi alte treizeci, de toate nouăzeci de camere.

Şi acolo, într-una din camerele de la ca­tul cel mai de sus, dumnezeiescul prooroc Zaharia a dus-o pe Preacurata Fecioara Maria şi i-a dat loc de lo­cuit. Şi erau aceste trei rânduri de camere făcute întoc­mai cu înălţimea bisericii lui Solomon, stăvilind ca nişte contraforturi de întărire pereţii bisericii.

Deci acolo a dus-o pe Preacurata Fecioară Maria dumnezeiescul pro­o­roc Zaharia şi a dat-o în seama fecioarelor celor mai în vârstă, unde ea, fiind foarte luminată de Duhul Sfânt, a învăţat de la acelea toate Scripturile. Şi nu numai Scripturile, ci a învăţat ţesături, lucru de mână, cum arată Sfântul Gherman.

Astfel a ajuns foarte pricepută în a coase în gherghef – broderie artistică, aşa cum se cheamă astăzi – tot felul de flori, fire de aur, să coasă mitre şi veşminte arhiereşti. Şi se minunau fecioarele ce­le­lalte de isteţimea şi de cură­ţe­nia minţii ei, că a deprins în­dată toată dumnezeiasca Scriptură şi tot lucrul mâi­ni­lor cel mai gingaş şi cel mai curat, pentru folosul bise­ri­cii.

Şi era iubită de toţi pentru înţelepciunea ei şi pentru fru­museţea ei negrăită şi bunăta­tea inimii ei. Şi a crescut dumnezeiasca pruncă acolo. Dar, cum arată Sfântul Teofilact, Sfântul Gherman, Teo­dorit şi alţi Sfinţi Părinţi dumnezeieşti, ea, de cu seară şi până aproape de zori, pe­tre­cea în Sfânta Sfintelor, ru­gân­du-se, în cugetare adân­că de Dumnezeu, în răpirea şi în ex­tazul minţii şi în la­crimi necontenite se ruga pentru mân­tuirea întregului neam omenesc.

În zorii zilei, ador­mea puţin – pentru o oră sau mai puţin – şi apoi iar se scu­la la rugăciune, din zorii zilei şi până în ceasul al trei­lea din zi (ora 9 de azi) şi era pururea în genunchi, petre­când în Sfânta Sfintelor. De la ora 9 dimineaţa până la ora 3 după amiază se ducea iarăşi la lăcaşul fecioarelor şi acolo se apuca de lucrul mâinilor, de cusut veşminte ar­hie­reşti şi preoţeşti şi alte lucruri sfinte, spre folosul bise­ri­cii.

Dar nu întrerupea şi nu strica rugăciunea, căci spun dumnezeieştii Părinţi că era pururea în gândire de Dumnezeu, pururea legea lui Dumnezeu era în mintea ei şi ziua şi noaptea, căci cosând acolo, cu mâinile cosea la gherghef şi alte lucruri, iar cu mintea era pururea în gân­di­rea de Dumnezeu şi în rugăciune.

Şase ore lucra ea aco­lo şi iarăşi de la ora trei intra la rugăciune până la ora şase seara, care era atunci ceasul doisprezece din zi, că aşa se numărau atunci. Şi ora cinci după-amiază era cea­sul al unsprezecelea, după lucrătorii viei (Matei 20, 6), pre­cum ştiţi, iar ora şase seara era ceasul al doisprezecelea.

Deci, până la ora şase seara, ea stătea în rugăciune de la ora trei, iar seara la ora şase venea Arhanghelul Gavriil din cer şi-i aducea ei hrană, când se ducea la Sfânta Sfin­telor, hrana îngerilor din ceruri. Îi aducea hrană dul­ce, îngerească, pentru că doisprezece ani ea n-a mâncat hrană pământească, ci numai hrană de la dumnezeiescul Arhanghel Gavriil.

Era o împărtăşire dumnezeiască şi în­ge­rească ce o hrănea pe ea. Şi pe acest dumnezeiesc ar­han­ghel de multe ori l-au zărit preoţii cei vrednici. Iar Zaharia proorocul totdeauna îl vedea şi se minuna foarte tare cum vine un înger din cer să hrănească pe această copilă, să-i aducă o dată pe zi împărtăşire îngerească.

Şi gândea întru sine: „Oare ce are să fie cu dânsa?!”. Ştia că va fi aleasă de Dumnezeu, ştia că va fi o taină mare, dar se gândea: „Ce vrednicie are copila aceasta?!”. Îşi aducea aminte din Sfânta Scriptură că Dumnezeu a hrănit un po­por întreg în pustie cu mană, dar n-a venit Dumnezeu să-i dea în gură, ci a plouat mană şi le-a spus să culeagă, să mănânce.

Îşi aducea Zaharia aminte că Dumnezeu a hrănit pe Ilie Proorocul în pustie, dar a trimis corbii să-i aducă de două ori pe zi pâine şi hrană. Îşi aducea aminte Zaharia că Dumnezeu a hrănit pe Daniil în groapa cu lei, dar n-a venit nici un înger şi a răpit îngerul pe proorocul Avacum din Ieru­sa­lim, cu scafa cu pâine şi cu zeamă, cum spune Scriptura şi l-a dus în groapa cu lei în Ba­bi­lon, distanţă de trei mii de kilometri, când era Daniil flămând, după trei săp­tă­mâni în groapa cu lei şi încuiase gurile leilor cu posturile, cu fecioria şi cu rugăciunea lui.

Deci a luat Dumnezeu pe prooroc, cu scafa cu pâine şi cu zeamă şi l-a dus să hrăneas­că pe Daniil, când acesta stri­ga: „Adu-Ţi aminte de mi­ne, Dumnezeule, că am flămân­zit!”.

Dar de această fe­cioară nu se dumirea, că nu venea să-i aducă pâine pământească, nu-i aducea zeamă şi car­ne, n-o hrănea cu zeamă, nu-i aducea pâine şi carne ca lui Ilie; îi aducea hrană îngerească şi-i da dintr-un potir de aur cu o lin­gu­ri­ţă de două-trei ori în gură, şi ea nu mai flămânzeşte pâ­nă mâine seară. Şi petrece pururea în gân­dire cu Dumnezeu: „Mare pruncă este aceasta – cugeta Za­haria arhiereul şi proorocul – că o hrăneşte îngerul încă de acuma, de pe pământ!”.

Şi aşa a hrănit-o dumne­ze­ies­cul Arhanghel în Sfânta Sfintelor pe Preacurata Fecioara Maria 12 ani.

În vremea aceasta ea s-a desăvârşit în vir­tute şi era plină de Duhul Sfânt, încât nu mai pe­tre­cea şase ore în cameră cu fecioarele la lucru. Nu, ci pe­tre­cea până la ceasul al şaselea, adică la ora 12, la amiază, de di­­mi­neaţă şi toată noaptea în rugăciune şi numai de la ora 12 ziua până la ora 3 după-amiaza mai lucra la lucrul mâi­ni­lor, trei ore, iar atunci era tot în gândire de Dumnezeu.

Cu mâinile ei cele preacurate şi preasfinte lucra lu­cruri ar­hie­reşti şi preoţeşti, iar cu mintea lucra rugă­ciunea ne­con­tenită şi neadormită, fiind în gândirea de Dumnezeu şi în rugăciunea cea gânditoare a inimii.

Aşa a fost pe­tre­ce­rea Preasfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfin­te­lor. Era ea ca un heruvim, numai înţelepciune (că heruvim aşa se tâl­cuieşte: revărsare de înţelepciune şi vărsare de multă în­ţelegere); era ca un serafim (că serafim înseamnă în­fier­bân­tat şi arzător, deoarece arde şi aprinde inima oa­me­­ni­lor spre dragostea lui Dumnezeu); ea ardea cu dragos­te necontenită de Ziditorul ei, de Cel ce a zămislit-o în pântecele maicii ei şi a dat putere de naştere maicii ei celei sterpe şi a adus-o la viaţă şi la fiinţă.

Ardea cu dra­gos­te de Mântuitorul în chip neţărmurit; inima ei era sus în cer, iar trupul ei preacurat era în Sfânta Sfintelor. Era un înger cuvântător, un înger dumnezeiesc în Sfânta Sfin­telor, căruia îi slujea – cine? Cel mai mare peste Ar­han­gheli, Arhanghelul Gavriil.

Iată un înger pământesc că­ruia îi slujea un înger din cer! Nu era un înger de rând, din ceata cea mai de jos, ci dumnezeiescul Arhanghel Ga­vriil slujea acestui Înger şi Serafim pământesc, care pe­tre­cea pururea în rugăciunea inimii şi în adâncimea ei, Îl odihnea pururea pe Dumnezeu, prin gândire şi lacrimi şi foc şi extaz şi uimirea rugăciunii celei gânditoare.

Arhan­ghe­lul îi slujea, Arhanghelul o hrănea, Arhanghelul o pă­zea, pentru că era biserica Dumnezeului Celui Viu şi se pregătea să fie sălaş al Celui pe Care nu-L încăpea cerul şi pământul.

Iubiţi credincioşi,

V-aţi pus întrebarea pentru ce s-a citit astăzi evanghelia cu Marta şi Maria şi pentru ce la toate praznicele Maicii Domnului se citeşte aceasta şi nu alta? La naşterea ei, la adormirea ei şi la cele mai multe praznice, aceeaşi evanghelie se citeşte, cu Marta şi Ma­ria. V-aţi întrebat de ce?

Ia­tă de ce: dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sina­xa­rul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au rânduit toate evangheliile de peste an şi toţi apostolii şi toate cântările după lucrarea şi însemnătatea fiecărui praznic, aşa fel ca să ne dezvăluie şi prin evanghelie şi prin apostol şi prin paremii şi prin cântările bisericeşti taina acelui praznic, lucrarea acelui sfânt, viaţa acelui mucenic sau acelui cu­vios.

Aşa s-a pus şi evanghelia de astăzi. Căci în această evanghelie se arată că Maica Domnului, Maria cea Preasfântă şi Preacurată şi-a ales partea cea bună (Luca 10, 42). Care e partea cea bună în viaţa creştinului? Ştiţi care-i? Necontenita rugăciune.

Toată fapta cea bună tre­buie să o însoţim cu rugăciune, cum arată marele, dumnezeiescul apostol Pavel în epistola sa cea către tesa­lo­ni­ceni, unde zice: „Neîncetat vă rugaţi!” (I Tesaloniceni 5, 17).

Dar chiar Mântuitorul în Evanghelii zice: „Luaţi aminte, pri­ve­gheaţi şi vă rugaţi” (Matei 13, 33). Şi dumnezeiescul apos­tol Pe­tru: „Privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu umblă, căutând pe cine să înghită!” (I Petru 5, 8). Şi dum­nezeiescul prooroc David, de asemenea, ne spune: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lau­da Lui în gura mea” (Psalmi 33, 1).

Ai auzit pentru ce s-a citit evanghelia aceasta? Ca să ne înveţe că Maica Dom­nu­lui şi-a ales partea cea bună, partea Mariei. Căci Mân­tui­torul, când Marta alerga să-i facă mâncare şi să-i gă­tească masa, oarecum a mustrat-o cu pilda Mariei: „Mar­to, Marto, te îngrijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lu­cru trebuie!”. Care? Care-l are Maria, că stătea la pi­cioa­rele Domnului. „Căci Maria – zice – partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 38-42).

 

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Dacă am a­vea partea Mariei în viaţa noastră, dacă am sta la pi­cioa­rele Domnului ca Maica Domnului în Sfânta Sfintelor, da­că am petrece în rugăciune şi gândire de Dumnezeu ca dânsa, nu ne-ar hrăni pe noi oamenii, ci îngerii şi se­ra­fi­mii din cer.

Dar noi punem nădejdea numai în palmele noas­tre, punem nădejdea numai în pieptul nostru, în pri­ce­perea noastră. Şi auzi ce spune proorocul Ieremia: „Bles­temat este omul care se reazemă pe braţele sale şi şi-a pus nădejdea în trupul său”! Auzi ce spune: „Cel ce se reazemă pe mâinile şi pe picioarele sale, animal este, că patru picioare are, nu două”!

Auzi, blestemat este o­mul care se reazemă pe braţele sale şi a întărit braţele tru­pului său! Mai zice: „Nebun este acela care sărută mâi­nile sale şi zice că acestea m-au hrănit pe mine”. Te-au hrănit mâinile tale? Dar dacă Dumnezeu îţi dădea junghi, îţi dădea o boală, dacă ai fi căzut şi-ţi rupeai o mână sau un picior, dacă nu-ţi dădea ţie Dumnezeu sănătate şi viaţă, ai fi putut face ceva cu mâinile şi picioarele tale, sau cu priceperea ta? Aşa-i că nu?

De aceea, Scriptura numeşte ne­bun pe acela care-şi sărută mâinile sale că acestea l-au hrănit. Nu-i adevărat, Dumnezeu ne hrăneşte: „Arun­că spre Domnul grija ta şi el te va hrăni!” (Psalmi 54, 25).

Să nădăjduim întâi în Dumnezeu şi aşa, cu cinste şi cu dreptate, să muncim, să lucrăm, că zice iarăşi Scrip­tu­ra: „Cela ce nu lucrează, să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 8).

Deci lucrul nostru să fie însoţit de rugăciune. Lucrul nos­tru să fie împletit cu gândirea la Dumnezeu, cu Sfânta Scrip­tură, cum era al Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor. Lucrul nostru să fie aşa de uşor, încât să nu ne strice mintea de la rugăciune, de la gândirea la Dumnezeu.

Aşa arată dumnezeieştii Părinţi. De ce părăsim noi gândirea la Dumnezeu, citirea Scripturilor, mergerea la biserică, me­ditaţia şi cugetarea la gheena şi la moarte, care vine pe neaşteptate? „Pentru că ne aruncăm în marea cea tul­bu­re a veacului acestuia, ne aruncăm în nemărginire, ca să moştenim veacurile şi vine moartea şi ne strânge de gât”, după cum zice dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul.

Are obiceiul satana, creştine, lăţime şi lungime să-ţi dea, ca să scoată mintea din gândirea lui Dumnezeu şi să te ducă la pierzare.

Fraţilor, să muncim cu dragoste, să lucrăm, dar să avem pe Dumnezeu în minte. Nimeni nu poate să stea degeaba, că Dumnezeu, când a pus pe om în rai, l-a spus să-l lucreze şi să-l păzească (Facerea 2, 15). Dar ştiţi ce lu­cra­re era aceea? Întreabă pe Nil Ascetul. Lucrarea rugă­ciu­nii; iar păzirea era păzirea minţii, raiul cel cuvântător din sufletul lui.

Să lucrăm, să mergem la muncă, să asu­dăm, că aşa suntem noi de la început, căci zice: „Cu su­doa­rea frunţii îţi vei câştiga pâinea ta” (Facerea 3, 19).

Dar în sudorile noastre şi în ostenelile de pe ogoare şi din fabrici, din birouri, din întreprinderi şi ori de unde ar fi, să avem pe Dumnezeu în minte. Să avem pe Hristos şi cu Dânsul, toate le putem.

Auzi ce zice apostolul Pavel: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, iar fără de El, nimic”. Auzi ce zice Hristos: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi...căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).

Te duci la prăşit, omule? Ai luat sapa pe umăr, ia şi pe Hristos în minte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine pă­că­tosul (sau păcătoasa)”! Lucrezi în atelier, ai pus mâna pe ciocan, pe bonfaier, pe fierăstrău, baţi pe nicovală, sau dacă eşti zidar sau tâmplar, sau orice meşteşug ai, de câte ori dai cu ciocanul zi: „Doamne Iisuse!”.

Te-ai dus la seceră, la pădure să tai lemne cu boii, lucrezi la fabrică sau oriunde eşti, lucrează cu toată inima, cu toată dra­gos­tea, dar nu uita că ai pe Dumnezeu, Care Singur poa­te să-ţi ajute şi să te păzească.

Câte primejdii nu sunt: auzi că pe unul l-a omorât un butuc, pe altul l-a sfă­râmat maşina, pe altul l-a prins motorul, peste unul a că­zut un copac şi a murit. La urechile noastre vin ase­me­nea veşti zilnic. Dar de ce? Pentru că n-a plecat la lu­cru cu rugăciunea minţii.

Dacă pleca cu rugăciunea min­ţii, a­vea pe îngerul care-l păzea. Căci îngerul pururea ne pă­zeş­te. Auzi ce zice proorocul: „Străjui-va îngerul Dom­nu­lui împrejurul celor ce se tem de El, şi-i va izbăvi pe ei” (Psalmi 33, 7).

Deci, când plecăm la treabă, să avem pe Hristos în minte; şi când venim de la treabă, iar; şi când ne odihnim, iar; şi când ne sculăm din somn, prima sim­ţi­re, primul cuvânt acesta să fie: „Slavă Ţie, Dumnezeul nos­tru, slavă Ţie!”, „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Du­hul Adevărului…” – şi celelalte.

Auzi ce spune Gheorghe Ar­se­laitul, că este un drac înainte mergător, care are o ceată nenumărată pe faţa pământului şi care îl învaţă pe om de dimineaţă. Merg aceşti draci de dimineaţă prin casele creştinilor şi prin casele călugărilor şi-i învaţă, când s-au sculat din somn, mai întâi să pună mâna pe treabă. Lasă rugăciunea mai la amiază! Mănâncă bine, bea bine şi hai la treabă!

Nu-i adevărat! Întâi să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi apoi, cu Dumnezeu în minte, să mergem la munca cin­sti­tă şi curată! Să nu furaţi de la nimeni; să nu furaţi nici de la stat, nici de la alţii, că nu vă îmbogăţiţi cu furatul, ci mai tare sărăciţi!

Era un cuvânt al cuiva: „Munceşti cu dreptate şi-ţi ia dracul jumătate”. Dar când mai şi furi? Nu, nu fura, că nu te îmbogăţeşti; mare foc bagi în casă la tine dacă ai luat un bun al bisericii, sau dacă ai luat un ban al cuiva, sau ostenelile cuiva.

Şi dacă vei aduce mi­lostenie din aceste daruri, câine împuţit aduci lui Dumnezeu. Deci, să lucrezi cu cinste, cu dreptate, cu sfin­ţenie, să munceşti cu toată dragostea acolo unde te-a pus sta­tul, sau unde te-a pus dregătoria sau instituţia care te adă­posteşte.

Să munceşti, dar să ai şi pe Dumnezeu în minte. Fă semnul Sfintei Cruci când pleci la lucru, când vii – la fel; când stai la masă, fă rugăciune, când te scoli, iarăşi ru­găciune; şi dacă nevinovata rugăciune va povăţui viaţa voastră şi a noastră, vom avea puţină asemănare şi noi cu petrecerea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor, vom petrece în gândire de Dumnezeu şi ni se va spune şi nouă, în ziua judecăţii, că partea cea bună ne-am ales.

Iar dacă lăsăm rugăciunea, citirea dumnezeieştii Scripturi, merge­rea la biserică, facerea de bine şi toate acestea, şi ne punem nă­dejdea numai în munca noastră, atunci suntem cei mai neno­ro­ciţi oameni de pe faţa pământului.

Să muncim cu dra­gos­te, cu hărnicie, dar să nu uităm că avem un Dumnezeu, Căruia trebuie să ne rugăm neîncetat: şi când muncim şi când suntem acasă şi când ne odihnim. Pu­rurea să fie Legea Lui în mintea noastră, ziua şi noaptea; pu­rurea să avem gândirea şi rugăciunea spre Dumnezeu şi atunci şi darul lui Dumnezeu va întări braţele noastre şi mintea noastră şi corpurile noastre şi vom fi sănătoşi şi vom putea izbuti, cu darul lui Dumnezeu şi la muncă şi la osteneală şi la toate cele. Doar cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu! Amin!