Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte preoţia slujire sfântă, chip al ierarhiei celei mai presus de lume şi împărăţie dumnezeiască şi sfântă. Iar Părintele nostru Ioan Gură de Aur, mărturisind şi el acestea, adaugă: „Este săvârşită aici pe pământ, dar îşi are rânduiala şi temeiul de la cetele cele cereşti". 

Dar preoţia nu este numai slujire mare şi înaltă şi sfântă slujire, ci şi o mare Taină, sfântă şi dumnezeiască, prin temeiul ei dumnezeiesc, prin scopul pe care îl urmăreşte, prin caracterul ei dumnezeiesc şi prin cele săvârşite de ea mai presus de înţelegere. Este Taină fiindcă, prin slujirea preoţiei, oamenii, care sunt pământeşti, primesc rânduiala cetelor cereşti şi devin „duhuri" liturghisitoare şi mădulare ale ierarhiei celei mai presus de lume şi, ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu, slujesc Liturghia.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoție, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 30)