Câți prieteni poate avea cineva? Nu vorbim despre cei „adăugați” în lista contului personal de pe diferitele rețele de socializare. Vorbim despre prietenii din viața reală. Despre cei pe care ți-e drag să-i reîntâlnești. A căror companie o cauți și o dorești. Dar, mai ales, vorbesc despre prietenii care ar fi în stare să-ți sară în ajutor oricând, fără să stea pe gânduri. Astfel de prieteni sunt rari, extrem de rari. Știu persoane care mărturisesc cu durere că nici măcar una dintre cunoștințele lor nu poate fi numită cu titlul nobil de prieten. 

Acest cuvânt – prietenia – explică numărul mare de pelerini care se îndreaptă către Catedrala Mitropolitană din Iași, pentru a ajunge la racla cu sfintele moaște ale Sfintei Cuvioase Parascheva. E greu să faci un „portret robot” al unor astfel de închinători. Sunt extrem de diferiți ca vârstă, etnie, profesie, preocupare. Sunt tăcuți sau gălăgioși, răbdători sau impulsivi, cu fețele luminate sau mohorâte. Dar toți au ceva în comun: pe Sfânta. Îi caută prezența, vor să stea cât mai mult în preajma ei. Îi spun ce au pe suflet. Îi mulțumesc pentru ajutor. Și, mai ales, caută să fie cât mai aproape de ea atunci când, pe 14 octombrie, este prăznuită. Ce este aceasta, dacă nu prietenie? Pelerinii sunt prietenii Sfintei Parascheva, pentru că Sfânta le-a fost prietenă încă de când ei poate nici nu auziseră de ea. Avem și astfel de mărturii ale unor oameni (unii nici măcar credincioși la acel moment) care au primit ajutor de la o tânără ce le-a apărut în vis și pe care au recunoscut-o, ulterior, ca fiind cea din icoana Sfintei Parascheva. 

Nu e ceva nou ca sfinții să ne caute înainte de a-i căuta noi. Să ne fie prieteni înainte de a-i cunoaște. Face parte din purtarea de grijă a lui Dumnezeu pe Care noi ajungem să-L iubim „fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19). Iar această dragoste schimbă și inimile noastre, și relația noastră cu El. El e Stăpânul care (ni) Se face Prieten: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Sfânta Parascheva a cunoscut pe Dumnezeu și ne ajută și pe noi să ne împrietenim cu El. Pentru cei mai mulți, Dumnezeu este ceva abstract, inefabil, greu de atins. Dar Sfânta Parascheva este prezentă și fizic, prin sfintele moaște. O poți atinge. Unii simt căldura mâinilor ei. Și, cu cât ești mai aproape de ea, cu atât Îl simți pe Dumnezeu mai aproape, începi să-L cunoști pe Cel ce „odihnește întru ea”.

Am văzut și anul acesta cât de mulți prieteni are Sfânta Parascheva. Dar ceea ce s-a văzut a fost doar o mică parte. Un eșantion, cum ar zice sociologii. Nu a fost ușor de gestionat afluxul continuu de mii și mii de pelerini. Dar cel mai greu a fost de descifrat motivația acestor închinători. Ce anume îi îndemna să stea la rând uneori și peste 20 de ore? Ce așteptări aveau? Ce simțeau după ce atingeau racla cu sfintele moaște?

De mare ajutor a fost presa în a obține – fără a fi intruzivi – răspunsuri la aceste întrebări. Din 2000 încoace, anul acesta am avut cea mai frumoasă abordare a pelerinajului în presă. Cea mai adecvată și obiectivă reflectare. Explicația? Oamenii din presă s-au împrietenit, de-a lungul anilor, cu Sfânta Parascheva. Mă refer, în primul rând, la cei care au putut fi prezenți fizic la pelerinaj. I-am văzut cum, de la an la an, inima lor s-a deschis spre a înțelege, spre a pătrunde duhul sărbătorii. Astfel, anul acesta accentul a fost pus nu pe „fenomenul social”, impactul economic, sincopele organizatorice etc., ci pe chipurile de pelerini. Cu poveștile lor, cu durerile și bucuriile lor, cu nădejdile lor. Mai mult decât atât, colegii din presă ne-au ajutat, în multe situații, cu informații și cu sugestii care au contribuit la o mai bună organizare. 

Vă dau doar două exemple. La un moment dat, de raclă s-a apropiat o persoană posedată de duhuri rele, cu manifestări care au speriat pe cei din jurul ei. Deși erau mai mulți jurnaliști în zona baldachinului, nici măcar unul nu a căutat să surprindă momentul. Au considerat cu toții că trebuie respectată demnitatea acelei persoane chinuite, iar nu expusă de o manieră „senzațională”. 

Într-un alt context, pe când cineva agita pelerinii la rând, un cameraman de la o televiziune națională, în loc să filmeze, a căutat repede pe unul dintre preoții voluntari și l-a rugat să meargă la acei pelerini, să le vorbească și să-i miruiască (chiar așa a spus!). Iar oamenii s-au liniștit imediat.

Sunt exemple reale, deloc romanțate sau exagerate. Le-am redat întocmai nu pentru că ar fi ceva ieșit din comun ci, dimpotrivă, pentru că sunt paradigmatice pentru atitudinea oamenilor din presă față de pelerinajul de anul acesta. Va fi la fel și în anii următori? Nu putem anticipa. Însă, ceea ce știu sigur este că, de la an la an, nu doar pelerinii, ci și cei implicați în mediatizarea pelerinajului strâng legăturile de prietenie cu Sfânta Parascheva. O prietenie atât de frumoasă, încât nu cred că o va trăda cineva prea curând.