Prima Linie, a doua Linie... 22 de milioane de Linia Întâi

Am urmărit și trăit în ultimele luni zbaterea lumii. Un cocktail Molotov care ne-a bubuit în față. Un soi de neașteptată explozie de adevăr peste fețele noastre machiate cu ciudata fericire de a fi nefericiți. Și dintr-o dată peste noi, tăvălug, adevăruri pe care le-am ocolit, amânat în cunoaștere ori le-am acoperit în faldurile inconsistentului imediat: boala, neputința, moartea. Un soi de nebunie primară a aprins comunicarea socială.

În încercarea de a construi linii de tensiune pe vechile modele comunicaționale a început sarabanda știrilor. Din țară și de aiurea. Cifre, imagini, tonuri ridicate, alerte fără conținut ori conținuturi fără alertarea potrivită. Ca în poveștile urâte nevăzutul a crescut și s-a făcut văzut numai de către cei care trec din lumea aceasta, unde nevăzutul nu mai pare să conteze. Durere. Tristețe și o pandemie de frică. Incredibilă frică. O frică la fel de contondentă ca bezna nedumeririi pentru cei bolnavi. În orice limbă ai spune De ce eu? – din cuvinte rămâne un mare semn de întrebare. Cine știe? Nimeni nu știe. Un șotron al morții neașteptate. O vreme ne-am destins, apoi ne-am temut, apoi părea că ne destindem iarăși. De fapt, din martie, un nor de îndoială plutește printre noi. Și tristețe. Un nor adânc de tristețe. Datele de pe ecrane alergă incredibil. Aud mereu că numărul morților e în creștere. Să ne înțelegem: numărul morților nu poate să scadă. Numai moartea are mereu cifre crescătoare. Unii au comparat morțile. Alții sistemele sanitare. Unii au crezut în minuni, iar alții le-au înjurat. În fapt, redescoperim cu prețuri incredibile cât de fragili suntem. Fluturi în lumina lămpii lumii. Care și-a uitat atentatele, războaiele, urile și prostiile doar preț de câteva secunde. Paralel cu tot ce auzim și vedem este un ocean de ceea ce nu auzim și nu vedem. Care ne ucide omenia în același ritm. Pe care părem blestemați să-l uităm.

Am auzim mereu și mereu despre lupta anti-Covid în linia întâi. Și i-am auzit pe unii sau pe alții omagiind pe alții și pe unii dintre alții. Cert este, după atâtea săptămâni, că ori suntem toți în linia Întâi ori nu vom face față la nimic. O țară ca o echipă? Da. Chiar dacă echipa de care aveam nevoie să țină țara unită nu a făcut eforturi în direcția aceasta. Poate că e adevărat. Suntem mai ușor de condus când suntem dezbinați. Dar aici nu e vorba de conducere. E vorba de supraviețuire, oricât de grav ne-ar părea cuvântul acesta azi. Ori în astfel de situații, fie unim liniile și facem din ele Linia Întâi, fie suntem pierduți. Din diminețile când am condus pe cei morți la cimitir rămânând cu întrebările celor vii, cu gustul de formol împrăștiat din pompă pe cerul gurii și freamătul tămâii ce s-a înălțat, fir de nădejde la cer, am învățat că suntem toți o singură Linie. Că oamenii aceia înainte de a pleca și a se stinge, trecând din ochii celor care și-au riscat viețile îngrijindu-i direct sub sigilul forensic, au fost ca noi. Cu vise și iubiri, cu răni și vindecări. Mulți prietenii noștri, cunoscuți. Chiar necunoscuți de-acum ne sunt cunoscuți. Nu rămân cifre. Eu, personal, n-am cerut lui Dumnezeu iertare pentru un număr, o cifră, ci pentru ei – persoane, frații și surorile mele. Și știu că așa s-au vrut toți. Până în ultima clipă. Ultima? Poate cea dintâi…

Am rămas deseori cu ochii în ochii celor care au primit vestea morții celor dragi. Acum moartea e dublată de sperietura construită minuțios din neatenție ori programare stupidă: dacă ne-a îmbolnăvit și pe noi? O cultură a vieții contra unei culturi a morții? Teoriile par că nu mai țin. Scăpat din mână, șobolanul arămiu al nebuniei dinaintea morții mușcă. Tare. Cumplit. Dureros și frustrant. Ochii groparilor spuneau tot în primele zile, la primele înmormântări. Oameni care credeau – și credeam – că au văzut tot. Singurătatea cumplită a celor ce pleacă n-au înfruntat-o niciodată așa. Știu. Niciodată ca acum n-am simțit singurătatea morții atât de aprig. Am redescoperit gustul uitat al tristeții. Așa cum am aflat mai apoi că singurătatea lor din zori, de pe movilița de pământ abia ivit, continua însingurarea lor din salon ori din patul ATI. Protocolul nu îngăduia contactul cu ei. Dar dincolo de ziduri ori uși erau medicii și asistentele. Erau casnicii lor peste drum, dincolo de ferestre. Linii Întâi lângă linii Întâi. Nu suntem toți chemați în viață să facem același lucru. Dar suntem chemați să facem bine ceea ce știm face. Am aflat că foamea îi macină pe unii? Alergăm să-i hrănim. Ori poate setea? Ori poate singurătatea și deznădejdea. Fiecare să facem ce știm mai bine. Acum cred în curajul vecinilor de a trece strada pentru a atârna apă minerală de lațurile gardului. Cum am văzut grija emoționantă a unei bunici pentru jucăriile nepoților rămase la ea în apartament. În așteptarea lor. Am intrat în casă cu ei după ce bunica fusese internată. Nici un ochi spre jucării. O căutau pe ea. Slavă Domnului că s-au regăsit. Nu pentru toți a fost însă așa. Copiii din Linia Întâi. Bătrânii și cei de o vârstă cu uitarea…

Am învățat cât de fragili și neatenți la viață suntem. Recunoașteți că din locul în care ne aflăm fiecare ținem măcar vârful sufletului pe linia Întâi. O putem împărți. E din destul de data asta și singura recompensă este inima celui de lângă noi. Nu mai aud demult strigătul din stradă. Nici pro nici contre, nici politic și nici nepolitic și cred că e un sindrom pozitiv să nu mă mai uit spre tensiunile tristeții cotidiene de până mai ieri. Marcat de întâlnirea cu stigmatizații de boală am descoperit că nu-i putem lăsa singuri nicicum. Și oricât de mare este tentația și grea ancheta epidemiologică aproape că nu mai contează dacă acela care-i izvorul îmbolnăvirii tale e știut au ba. Toți suntem aproapele aproapelui nostru sau nu mai suntem. O linie întâi din aproapele meu.

Poate părea ideatic ce spun. Cel mai greu nu ne va fi să trăim cu masca. Cel mai greu ne va fi să trăim cu ura ciudată ce ne-a cuprins. Cu invidiile ieftine în care ne scăldăm urile. Cu jenanta uitare de a doua zi la plecările mereu surprinzătoare ale celor ce-i iubim. Pentru că moartea mereu este surprin­ză­toare. Limba în care ne cheamă o aud numai acei care pleacă. Ceilalți o lungă Linie de Așteptare. Cred că e momen­tul să ne regândim un pic prioritățile în viață. Să restabilim semnele după care să ne trăim minunile și sensul vieții. Nu putem altfel. Nici construcția noastră socială și nici ipostasul nostru biologic nu poate trăi altfel. Fără această empatie la Înviere. Pentru că fiecare punct al Liniei Întâi se activează în orizontul Învierii. A celei ce vine să ne amintească de cea care a fost. Începutul învierii noastre. Nici un spațiu dat minciunii, răutății, mediocrității, hoției ori indiferenței. O singură Linie Întâi. Cu 22 de milioane de puncte de sutură la Taina Învierii. Ca să nu rămânem schimonosiți de frică și moarte.

*** articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 24. / Sursa: capitalcultural.ro

De la același autor

Ultimele din categorie