Preacuvioase Părinte, e greu să accedem spre viața veșnică, spre fericirea veșnică? Care sunt pașii pe care trebuie să-i urmăm în viața aceasta, destul de scurtă pentru unii dintre noi?

Sfântul Evanghelist Ioan spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele. Sunt grele pentru omul legat de lumea aceasta, pentru omul firesc, pentru cel care este foarte înăbușit de îngrijorările vieții. Dar pentru cel care a simțit în sufletul lui chemarea lui Dumnezeu, aceste porunci nu sunt grele. Domnul Hristos spune: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”. „Luați jugul Meu și povara  Mea, căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”.

O povară, prin definiția ei, nu are cum să fie ușoară. Dar Domnul spune că, totuși, este posibil. Cum explicăm această aparentă contradicție? Pentru omul firesc, pentru omul redus la puterile sale naturale, această povară nu doar că este grea, dar este cu neputință de purtat. Însă pentru omul duhovnicesc, pentru cel care a simțit înlăuntrul său bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui, această povară devine ușoară. Sfinții Părinți au explicat în acest fel acest paradox: „Dai voință, iei putere”.

Simți oboseală în trup, dar simți odihnă în suflet. Te istovești din punct de vedere trupesc, te silești, faci eforturi și te sacrifici ca să faci voia lui Dumnezeu, dar în măsura în care te aprofundezi în această lucrare duhovnicească, Dumnezeu varsă în sufletul omului harul Său, mângâierea Sa, dragostea Sa și, în felul acesta, poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele.

Pentru că acea povară n-o poartă el, prin sine, prin puterile sale.

Da. El nu împlinește poruncile prin puterea sa, ci prin puterea lui Dumnezeu. Să facem o comparație. De pildă, mama, care își iubește copilul, chiar dacă multe ore din noapte nu le doarme, chiar dacă se sacrifică foarte mult pentru creșterea acestuia, mai ales când este bolnav. Însă nu prea am auzit mame care să cârtească pentru că se sacrifică pentru copil. De ce? Pentru că ea își iubește copilul și sacrificiul pe care îl face pentru creșterea lui, pentru sănătatea lui, îl face din dragoste, și dacă îl face din dragoste, este ușor.

Cel care iubește abia așteaptă momentul să se sacrifice pentru cel iubit. Aceasta este lucrarea formidabilă a dragostei: ea așteaptă momentul să își dovedească dragostea pentru cei iubit. Și această dovadă se manifestă în mod excelent prin sacrificiu. Iar cel care se sacrifică, face acest lucru cu bucuie și ușurință sau măcar cu răbdare pentru că în dragoste există această putere miraculoasă: face greul ușor. Face povara să fie foarte accesibilă.

Și totuși, până ajunge omul să-L iubească pe Dumnezeu, ce să facă omul care spune că nu poate?

Chiar dacă omul nu ajunge la o dragoste desăvârșită, sunt anumite momente în viață în care el simte un fir de dragoste către Dumnezeu, chiar dacă nu este o dragoste curată, fiind amestecată cu patimile, cu grijile și cu păcatele sale. Și nu-i o dragoste vrednică de Dumnezeu. Dar totuși, prin această dragoste, omul simte că este ceva sublim, ceva care nu-i din lumea aceasta. Dacă ar ști omul să dea curs acestei scântei... Dumnezeu pune în noi scânteia și noi stabilim viitorul acesteia. Ori o facem flacără, ori o stingem. Dar această scânteie Dumnezeu o lasă aprinsă chiar și în cei mai mari păcătoși, chiar și în cei mai învârtoșați oameni. Totul se reduce la voința noastră.

Cum putem noi stinge această scânteie?

O stingem când o ignorăm și nu-i dăm importanță, atunci când noi, având alte preocupări, nici nu ne dăm seama că în noi există o astfel de scânteie. Ea poate crește la dimensiunea de flacără dacă o cultivăm, dacă ne îngrijim de ea. Cum spune Sfântul Apostol Pavel ucenicului său? „Aprinde darul lui Dumnezeu care este în tine”.  Dar să nu uităm că, de multe ori, chiar și o flacără poate să se stingă. În Viețile Sfinților se cunosc cazuri în care, pentru că nu s-au îngrijit să țină la înălțime dragostea lor față de Dumnezeu, această dragoste s-a putut stinge.