Prin Înălțarea lui Hristos la Ceruri, firea omenească s-a sălășluit permanent în sânul Sfintei Treimi. În Persoana lui Hristos, firea omenească „în întrepătrundere cu cea dumnezeiască, va triumfa veșnic, ontologic, un dar negrăit”. Astfel am devenit și în fapt „dumnezei după har”. Aici însă, trebuie să luăm aminte să nu creadă cineva că Hristos, înălțându-se la Ceruri ne-a lăsat „orfani”. Nu! Niciodată! Puțin câte puțin, ca un Biruitor, ne pășește pe urme zi și noapte și ne cheamă continuu lângă El, ca să ne odihnească, să ne sfințească, să ne îndumnezeiască.

Ne spune: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28) și încă, Iată stau la ușă și bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la El și voi cina cu el și el cu Mine! (Apocalipsa 3, 20).

Ce lucru minunat să-L avem pe Hristos Cel Înviat alături de noi, înăuntrul nostru și pe Duhul cel Sfânt, ca și pe Părintele nostru ceresc! Am spus că acolo unde este Tatăl este și Fiul și Duhul Sfânt, „Treimea Cea de o Ființă și nedespărțită”.

Prin urmare, cu această credință și certitudine să înaintăm spre „chemarea cea de Sus” până când vom ajunge în Împărăția Treimii Dumnezeiești, unde nu ni se va cere credință pentru toate acestea, pentru că le vom trăi în mod simplu, față către față, veșnic.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, pp. 135-136)